» Gilles Leroy, autorul care a primit pentru romanul "Alabama Song" Premiul Goncourt in 2007, a fost prezent la Bucuresti pentru lansarea in limba romana a cartii.
» Scriitorul Scott Fitzgerald si sotia sa Zelda, eroii romanului, au fost "doi tineri precoce, foarte frumosi, inteligenti si celebri, care au avut totul de partea lor, dar au reusit doar sa se autodistruga". Aceasta distrugere l-a atras si l-a fascinat pe Gilles Leroy.
» "Mi-a fost foarte usor, dupa cateva incercari, sa ma pun in pielea Zeldei si sa scriu la persoana intai feminin; mai greu a fost sa raman cu ea si sa o urmez in nebunia ei", spune Leroy.
Gilles Leroy si-a dorit sa scrie povestea cuplului celebru Scott si Zelda Fitzgerald de cand a vazut o fotografie a acestora, in urma cu 20 de ani. "Am facut pentru acest cuplu o pasiune extraordinara, o pasiune literara", spune autorul. S-a hotarat sa scrie povestea succesului si autodistrugerii spectaculoase a celor doi soti din perspectiva ei, a Zeldei Fitzgerald, pentru ca Scott, ca romancier, a avut intotdeauna cuvantul si si-a putut spune punctul de vedere. Povestea isi propune deci sa ii faca dreptate acestei femei iesite din comun, pe care posteritatea o invinuieste pentru esecul relatiei cu Scott Fitzgerald. Cartea nu este insa o biografie romantata, autorul respectand doar in linii mari faptele istorice, pentru care s-a documentat cu ajutorul unor cronologii detaliate de pe doua website-uri ale unor universitati americane. "Romanul trebuie citit pentru abaterile sale de la realitate, pentru abilitatea lui de a crea fictiune", a spus Cristian Teodorescu in cadrul lansarii volumului in limba romana de catre Pro Editura si Tipografie la Libraria Carturesti.
Cartea este o extraordinara demonstratie de virtuozitate si prestidigitatie literara, autorul schimband tara, secolul si sexul pentru a intra in pielea Zeldei Fitzgerald.
O scamatorie literara care a mai fost facuta, dar care ii reuseste lui Leroy cu o lejeritate si un rafinament impecabil. Punctul slab al cartii tine, ca si reusitele ei, chiar de aceasta virtuozitate tehnica. Este romanul in primul rand o demonstratie de tehnica narativa si stil, fara nici o baza in experienta autentica a scriitorului, a carei magie se destrama cand ne dam seama cum a fost creata iluzia, sau o poveste cu un sens propriu? Ce face din roman mai mult decat un exercitiu literar, dincolo de povestea, la urma urmei cunoscuta, a lui Scott si a Zeldei Fitzgerald si de temele centrale – anii ’20, faima si caderea, nebunia, dorinta, confruntarea dintre barbati si femei sau conditia artistului? Savoarea cartii vine mai degraba din detalii, din jocurile multifatetate de perspectiva, prin care autorul isi strecoara subtil propriul farmec, propriile dorinte si ambitii, dand in acelasi timp viata unor personaje.
» Cum ati reusit sa va transpuneti dumneavoastra – si pe cititori – intr-un alt timp si loc, sudul Statelor Unite in anii ’20?
Nu a fost atat de dificil. Cunosc foarte bine aceasta perioada a anilor ’20-’30; bunicii mei au trait pe atunci si stiu foarte multe lucruri si de la ei despre Parisul acelei perioade, care semana foarte mult cu ce se intampla in Statele Unite pe atunci. In plus, am citit multa literatura de atunci si am ajuns sa ma simt in largul meu in acel univers. Nu a trebuit sa ma duc acolo pentru a scrie "Alabama Song", dar m-am dus totusi, cand aproape terminasem cartea. A fost un lucru bun pentru roman, pentru ca voiam sa vad locurile, albastrul cerului de acolo, casele si asa mai departe.
» De ce ati ales acest titlu?
De la cantecul "Alabama Song", desigur, cel cantat de The Doors si de David Bowie. Apoi am descoperit ca facea parte dintr-o opera de Kurt Weil si Bertolt Brecht. Am ales acest titlu si pentru ca statul Alabama este important pentru a o intelege pe Zelda. A urat acest tinut, dar l-a si iubit, pentru ca s-a intors mereu acolo. Am incercat sa inteleg de ce a trebuit sa plece cand avea 20 de ani, voia atat de mult sa se schimbe, sa calatoreasca, sa vada si alte lucruri. Dar cel mai important motiv pentru care am ales acest titlu este faptul ca, in singurul roman scris de Zelda Fitzgerald, care este bun, fara a fi o capodopera, numele personajului feminin, care o reprezinta pe ea, este Alabama. Editura se temea sa folo-seasca acest nume din cauza drepturilor de autor, dar am primit autorizarea de a-l folosi de la urmasii lui Bertolt Brecht, gratis.
» In roman va jucati permanent cu chestiuni legate de gen si sexualitate. Credeti ca Zelda si Scott aveau vederi mai degraba moderne despre aceste lucruri, sau este mai degraba perspectiva dumneavoastra si a personajelor pe care le-ati creat?
Amandoua. Bineinteles ca in carte sunt cuvintele mele, deci este si lumea mea; eu sunt cartea. Dar Zelda era nu obsedata – e un cuvant puternic –, dar preocupata de sexualitate. Era interesata de psihanaliza, citise Freud si alti psihanalisti si era foarte curioasa in privinta sexualitatii. Intre ea si Scott exista o disputa, in jurul anului ’27, cand Hemingway era prieten cu Scott – sau cel putin se prefacea ca ii este prieten, pentru ca apoi l-a tradat –, cand Zelda era convinsa ca cei doi sunt amanti, ca au o relatie sexuala. Credea asta despre Hemingway pentru ca i se parea ca acesta e prea viril si asta i se parea ciudat pentru un scriitor.
Regizorii francezi nu citesc nimic, ei spun doar "Motor!"
» Apropo de acest lucru, in prima parte a cartii scrieti foarte frumos si foarte elocvent despre frumusetea masculina si despre barbati, din perspectiva Zeldei. Credeti ca ati redat perspectiva unei femei, sau este mai degraba a dumneavoastra?
Am multe prietene femei si cam asa ii vad ele pe barbati, cred. Iar Zelda oricum nu era o femeie obisnuita, din multe puncte de vedere era ca un barbat si chiar ea pastra o anumita ambiguitate sexuala. In copilarie se purta mai mult ca un baiat, se juca si se batea cu baietii. Impartasea acea teorie, pe care unii psihologi o sustin si acum, ca in orice persoana exista si o femeie, si un barbat.
» Va intereseaza filmul, a fost o sursa de inspiratie pentru roman? V-ati dori sa vedeti o adaptare cinematografica dupa el?
Da, sigur. Chiar speram ca se va intampla. Sunt foarte onorat ca o mare actrita franceza, Fanny Ardant, o va juca pe scena pe Zelda intr-o adaptare teatrala a romanului. Am intalnit si o alta actrita, mai tanara, care citeste chiar acum romanul si care ar vrea sa i-l dea unui regizor. stiti, poate, ca acum cele mai multe filme pornesc de la actori, pentru ca ei sunt singurii care mai citesc, regizorii francezi nu citesc nimic ei spun doar "Motor!".
» Ati spus, cu ocazia lansarii romanului, ca Scott si Zelda Fitzgerald si-au trait viata ca pe un roman. Credeti ca aceasta este inca o buna strategie pentru un scriitor? Dar pentru dumneavoastra personal?
Este o intrebare dificila. Felul in care au trait ei i-a si distrus. Cred ca e bine sa incerci sa ai doua personalitati, sa traiesti si in realitate, iar cateodata sa arzi. Scriitorii, ca si pictorii si ceilalti artisti, au nevoie cateodata sa explodeze, iar alteori au nevoie sa se adune. Asta am facut si eu traind si in Paris, apoi la tara pentru o perioada. Am trait si eu viata rock’n’roll, apoi am fost precum un pustnic (rade).
