Gheorghe Jurma este istoric şi critic literar, prozator, poet, publicist, editor, animator al vieţii literare cărăşene, născut la 5 februarie 1945 în Bobda – jud. Timiş. Încă din studenţie s-a dedicat presei. Din 1970 este redactor la ziarul “Flamura” din Reşiţa, apoi redactor-şef al ziarului “Timpul” din 1990. Între 1991 şi 1993 a fost director general al Societăţii Comerciale “Timpul SRL”, apoi director şi editor al Edtiturii “Timpul”, respectiv “TIM”. Din 1971 conduce cenaclul literar “Semenicul” şi realizează revista “Semenicul”, colaborează la diverse reviste de prestigiu din judeţ şi din ţară, iar, în ultimul timp creează cărţi, editează cărţi şi reviste şi se preocupă de reaşezarea la loc de cinste a istoriei culturale reşiţene, dar şi a istoriei culturale bănăţene.
Adalbert Gyuris: V-aţi născut în câmpia Banatului. Cum aţi ajuns la Reşiţa?
Gheorghe Jurma: Dintr-o întâmplare. După terminarea facultăţii, din toamna lui 1969, am făcut armata, cum se obişnuia atunci: toţi cei cu studii superioare urmau şcoli de ofiţeri de rezervă. Eu am fost la Bucureşti şi nu pot spune că am dus-o foarte rău, eram în Capitală şi aveam colegi mulţi oameni deja cunoscuţi. Două exemple: şahistul Florin Gheorghiu, în plină glorie, şi criticul Marin Mincu, a cărui primă carte avea să apară atunci. În acest răstimp am auzit de proiectul unui ziar nou, cotidian, la Reşiţa. Am intrat în corespondenţă şi… din luna mai 1970 am devenit redactor al ziarului „Flamura“ din Reşiţa. Cred că în acelaşi an am primit apartament în noul cartier care se construia – Lunca Bârzavei – şi n-am mai plecat de aici, chiar dacă nu la mult timp mi s-a oferit şansa de a reveni la Universitatea din Timişoara, unde s-au înfiinţat locuri de cercetare şi predare, fiindcă au apărut mulţi studenţi străini, s-a dezvoltat mult centrul universitar. La Reşiţa am făcut de toate: şi documentare, şi bibliografii, şi dicţionare, şi reviste, şi cercetări literare sau de istorie culturală. Nu ştiu dacă am făcut destule…
Cenaclul este o şcoală
A.G.: Reşiţa este „Oraşul cu poeţi“, oraşul cenaclului Semenicul şi al revistei cu acelaşi nume. Am prins şi eu momentele de glorie. Mai există atmosfera creatoare de altădată?
G.J.: Eu am ajuns în cenaclul Semenicul în 1970, în primul meu an reşiţean. Era un spaţiu literar şi cred că am ajuns şi am rămas aici dintr-o nevoie de a evada din viaţa ziaristică şi din presiunile sociale, din nevoia de a trăi în literatură, singurul domeniu care mă atrăgea fără rezerve. Din 1971 am ajuns secretarul cenaclului şi de atunci am rămas la conducerea lui, chiar şi în etapa de după 1990 când l-a coordonat poetul Ion Chichere, eu fiind preşedintele Societăţii literare Semenicul – o formă goală, dar aşa se purta în acei ani convulsivi. Cenaclul este o şcoală, mai ales acolo unde nu există instituţii superioare, facultăţi umaniste, alte forme capabile să ridice viaţa spirituală la cote înalte, să dezvolte talentele. Cenaclul este şi o formă a prieteniei, a conlucrării, a descoperirii şi şlefuirii talentelor. În fiecare joi seara, la Sala albastră (doi!, căci prima, din anii 70, a căpătat alte destinaţii) a Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa se adună creatorii şi iubitorii literaturii, citesc, dezbat lucrări, cărţi, idei. Cei plecaţi prin cine ştie ce părţi ale lumii ştiu sigur că se pot întâlni cu foştii colegi, aici, joia, la Sala albastră. Din păcate, generaţiile mai tinere nu mai vin, numeric şi calitativ, ca altădată. Nici scriitorii consacraţi nu mai consideră important să vină şi să citească aici. Eu cred că multora le este pur şi simplu frică de confruntare, fiindcă în cenaclu se discută serios orice text, fără a ţine cont de rangul autorului. Cred că mulţi scriitori ar fi putut tipări cărţi mai bune dacă ar fi avut curajul confruntării cu cenaclul. Iar tinerilor începători, liceeni, spre exemplu, sau studenţi, le-ar fi utilă această atmosferă.
Oraşul cu poeţi
A.G.: Totuşi, Reşiţa rămâne „Oraşul cu poeţi“, singurul din România având acest supranume.
G.J.: Într-adevăr, chiar dacă există oraşe cu mai mulţi poeţi pe metru pătrat, Reşiţa este singurul care s-a impus drept „Oraşul cu poeţi“. Primul care a folosit sintagma a fost criticul Artur Silvestri, în 1984, iar după aceea porecla s-a transformat în renume. Am realizat două ediţii ale unei antologii reşiţene cu titlul Oraşul cu poeţi, iar în cadrul Editurii Timpul (mai târziu Tim) s-au tipărit mai multe cărţi ale reşiţenilor în cadrul unei colecţii cu acelaşi titlu: „Oraşul cu poeţi“. De-a lungul vremii de la Reşiţa au plecat sau pe aici au trecut mulţi scriitori, în bună măsură legaţi de cenaclu, începând cu generaţiile dintâi – căci cenaclul s-a înfiinţat în februarie 1949 – cu George C. Bogdan, Ion Miuţa, Victor Zednic. Nume importante, ca Toma George Maiorescu, Ion Cocora, Mircea Martin, Mircea Borcilă, sunt legate de Reşiţa. Din anii 70 încoace s-au afirmat cu o tot mai mare vizibilitate pe plan naţional poeţi ca: Olga Neagu, Ioan George Şeitan, Gheorghe Zincescu, Nicolae Sârbu, Ion Chichere, Octavian Doclin, Costel Stancu, Iacob Roman, Constantin Rupa, Nicolae Irimia, Dinu Olăraşu şi încă mulţi alţii, unii poeţi de limbă germană ca Rolf Bossert sau de limbă sârbă ca Liubiţa Raichici, iar alături de ei prozatori şi critici, cercetători ai culturii locale şi naţionale precum Marcu Mihail Deleanu, Ada Cruceanu, Erwin Josef Ţigla, Adela Lungu, ca să citez doar câteva nume.
Naşterea unei reviste
A.G.: Toate aceste nume se regăsesc, desigur, în revista „Semenicul“, cea care exprimă Reşiţa literară în timp. Cum s-a „născut“ revista „Semenicul“?
G.J.: O grupare literară nu se impune dacă nu are o revistă sau un spaţiu propriu de afirmare. Visul oricărui cenaclu, cum eram noi, în anii 70, este revista. De aceea am făcut un experiment, în 1971: un an de zile am scos nişte caiete lunare multiplicate, ca să ne dovedim nouă înşine că suntem capabili să concepem şi să realizăm o revistă. Apoi la sfârşitul anului 1972 a a apărut primul număr tipărit al „Semenicului“. Deşi bine blindat cu un interviu cu primul secretar al Comitetului Judeţean de partid de atunci, Trandafir Cocârlă, un om cu o largă viziune, organele centrale de partid au interzis publicaţia. Am reluat-o abia în 1975. În acele vremuri sinuozităţile erau inevitabile. Dar la fel s-a întâmplat şi după 1990, când am crezut că totul e posibil. Am scos primele numere în formatul ziarului, apoi am revenit la forma iniţială, iar în cele din urmă am ales formatul de carte. Apariţiile sunt aleatorii, iar în ultima vreme chiar… inexistente. Există însă revista „Reflex“ care apare la Reşiţa.
