Astăzi, o femeie liberă din nou, Betancourt a lansat recent cartea de memorii „Even Silence has an End”, în care povesteşte viaţa ei ca ostatic – o perioadă în care a fost legată în jurul gâtului de copaci – şi explică de ce speranţa a fost cea mai puternică armă a ei.
Betancourt a studiat Ştiinţe Politice la Şcoala de Ştiinţe Politice de la Paris, unde s-a căsatorit şi a întemeiat o familie. A venit însă un moment când a trebuit să aleagă între Franţa şi Columbia. În 1989, candidatul la preşedinţia Columbiei, Luis Carlos Galan, a fost ucis de mafie. Populaţia columbiană îşi pusese speranţele în acest candidat ca să îi scape de problemele de corupţie şi trafic de droguri. „În momentul în care a avut loc această crimă, am decis să mă întorc în Columbia. Am simţit că datorez acest lucru ţării mele”, povesteşte Betancourt.
Soţul ei, care era un diplomat francez a cerut să fie trimis în Columbia pentru a putea creşte copiii împreună, dar cuplu nu a rezistat şi cei doi au divorţat. După această experienţă, Betancourt a scris cartea Until Death Do us Apart. La 40 de ani, era o femeie plină de ură împotriva corupţiei, dar în acelaşi timp plină de speranţă şi energie. Vroia să schimbe Columbia şi lumea.
După întoarcerea în ţara natală, Betancourt s-a angajat la Ministerul de Finanţe şi ulterior la Ministerul Afacerilor Externe. Apoi a luat decizia de a candida pentru un post în administraţia naţională, fără să cumpere voturile oamenilor. Nimeni până atunci nu reuşise să obţină acest post fără să plătească mită. „Am fost aleasă pentru Camera Reprezentanţilor în 1994 pentru că am făcut ceva îndrăzneţ: am împărţit prezervative în stradă”, spune Betancourt.
Columbia era o societate catolică foarte conservatoare, aşa că acţiunea ei fost şocantă. Mesajul campaniei a fost următorul: „La fel cum te protejezi de SIDA, trebuie să te protejezi de corupţie. Dacă votaţi pentru mine, alegeţi protecţia”.
Primul discurs pe care l-a ţinut în Congres a fost pe tema contractului pentru militari, pntru care mulţi plăteau mită. „Am realizat apoi ce a făcut: am băgat degetul în stup şi m-am înţepat”. Dar poporul columbian îşi dorea să afle adevărul şi de aceea au continuat să o susţină pe Betancourt. Astfel, în 1998 a câştigat un loc în Senat, iar în 2002, ea s-a înscris în cursa pentru alegerile prezidenţiale din partea partidului „Oxigen Verde”. Dar tatăl ei a suferit un infarct şi a renunţat la campanie pentru a fi alături de el.
În tot acest timp, susţinătorii ei au încurajat-o să continue. De aceea, Betancourt s-a dus cu un comitet de 12 persoane la negocierile de pace cu FARC (gherilă marxistă columbiană, specializată în traficul de droguri, răpiri şi asasinate) care aveau loc în oraşul San Vicente del Caguán, care era controlat de această grupare. Iniţial, armata a promis că le va asigura o escortă, dar până la urmă acest lucru nu s-a întâmplat, aşa că Betancourt a decis să ajungă pe cont propriu. Pe drum a avut loc un accident şi columbianca a fost luată ostatică. „Era multă confuzie în jur şi de aceea nu mi-am dat seama imediat că am fost răpită. Ştiam că mă urmăreau, dar nu credeam că mă vor sechestra”.
Au trecut săptămânile şi Betancourt a rămas în captivitate. „Era foarte important pentru mine să am un calendar pentru că era un an electoral. Nu vroiam să accept că oamenii mă vor uita şi guvernul nu va încerca să negocieze eliberarea mea”, mărturiseşte Betancourt. După un an însă, şi-a dat seama că nu va fi eliberată în curând şi se aştepta să fie ucisă.
Iniţial, gruparea FARC a anunţat că o vor ţine în captivitate un an, iar dacă în această perioadă guvernul columbian nu va plăti răscumpărarea, o vor ucide. Ulterior însă, Betancourt a devenit un trofeu pentru gherila marxistă şi de aceea răpitorii ei au renunţat la planul de a o ucide.
O zi în captivitate
Două zile în captivitate nu erau la fel pentru că totul timpul erau pe drumuri ca se nu fie găsiţi de militari. Trebuiau să se trezească în fiecare zi înainte de răsăritul soarelui ca să strângă tabăra (corturi, hamacuri, plase de ţânţari), iar apoi plecau spre următoare ascunzătoare, unde montau din nou toate corturile şi aşteptau noi ordine. „Dacă ne lăsau să ne instalăm hamacurile, eram fericiţi pentru că aveam voie să facem ceva”, povesteşte Betancourt.
De obicei însă dormeau îngrămădiţi într-o zonă mică pe pământ sau pe rădăcini de copaci tăiaţi, care îi incomodau toată noaptea. „Comandanţii care ne supravegheau erau foarte răi şi ne obligau să dormim îngrămădiţi, deşi aveam la dispoziţie un spaţiu infinit în junglă”, spune ea.
În jurul orei 5 dimineaţa primeau cafea şi ceva de mâncare, de obicei gogoşi. Ziua îşi petreceau timpul cum puteau. „Erau zile interminabile şi plictisitoare. Dacă aveam voie, dimineaţa făceam exerciţii. Apoi ascultam radioul, încercând să aud câteva ştiri despre lumea de afară”. În captivitate, Betancourt a învăţat câteva meşteşuguri. Îşi împletea singură curele şi îşi cosea bluze deoarce avea puţine haine zdrenţuite pe care putea să le poarte. Seara primeau întotdeauna aceeaşi mâncare: orez şi fasole. Niciodată carne, fructe sau lactate.
Obsesia de a evada
După un an, Betancourt mărturiseşte că a devenit obsedată de gândul de a evada. „Am reuşit să evadez de cinci ori, dar jungla era imensă şi mai puternică decât mine. Am fost prinsă de fiecare dată de forţele de gherilă şi pedepsită din ce în ce mai rău”, spune Betancourt. Totuşi, ea a învăţat din toate greşelile pe care le-a făcut.
„Jungla amazoniană este un labirint de apă, dar este o apă noroioasă, pe care la început mi-a fost frică să o beau ca să nu mă îmbolnăvesc. A trebuit să învăţ să trec peste toate temerile mele faţă de tigri sau insecte veninoase. Cruzimea omului este cea mai periculoasă”, spune Betancourt.
Ca pedeapsă pentru că a încercat să evadeze a fost legată de gât de un copac. Răpitorii nu o dezlegau nici ca să meargă la baie, iar uneori, strângeau frânghia atât de tare încât nu putea nici să înghită mâncarea. „Îi uram pentru felul în care ne tratau”, mărturiseşte ea.
Ziua eliberării
„A fost o dimineaţă ciudată”, îşi aminteşte Betancourt. Un alt grup de prizonieri a fost adus în ascunzătoarea FARC şi pentru prima dată în şase ani au dormit într-o casă. Le-au spus că o comisie internaţională voia să vorbească cu ei şi urmau să se întâlnească cu liderul grupării FARC. „Trebuie să mărturisesc că speram ca unul sau doi dintre noi să fie eliberaţi, dar nu recunoşteam acest lucru deoarece asta însemna că suntem slabi. Trebuia să ne prefacem că suntem tari şi ne-am pierdut speranţele. Era un joc. Dar eu am sperat mereu că se va întâmpla un miracol”, spune Betancourt.
Un elicopter a aterizat lângă ascunzătoarea FARC, iar din elicopter au coborât militarii columbieni care au pretins că sunt oficialii internaţionali. Toţi prizonierii au fost încătuşaţi şi urcaţi în avion împreună cu doi comandanţi de gherilă. „Când elicopterul a decolat, unul dintre soldaţi a strigat: Suntem de la armata columbiană şi voi sunteţi liberi!”, spune Betancourt.
Prima reacţie a femeii a fost să strige de bucurie. Apoi a plâns. „Destinul meu a ieşit din întuneric la lumină într-o secundă”, spune ea. Deşi zborul a durat doar cinci minute, pentru Betancourt a fost o eternitate. „Mă gândeam: O să ne prăbuşim. E prea frumos să fie adevărat”, îşi aminteşte ea.
Au aterizat mai târziu în Bogota şi a putut să îşi revadă familia. „A fost un moment de graţie şi de recunoştinţă. Toate visele mele s-au îndeplinit”, spune Betancourt. Când a fost răpită, fiica ei Melanie avea 16 ani, iar fiul ei Lorenzo 13. La întoarcere ei acasă, Betancourt a găsit doi adulţi. „Fata mea este acum o femeie puternică, iar băiatul meu despre care înainte ştiam totul a devenit un bărbat şi nu îmi mai împărtăşeşte toate sentimentele lui”, spune Betancourt.
Prima noapte într-un pat moale nu a fost deloc comfortabilă. „Mă obişnuisem cu hamacul pe care dormeam în junglă. Corpul meu nu se simţea bine cu atâta comfort. Am avut acelaşi sentiment când am făcut primul duş. Toată perioada în capitivitate am visat să fac un duş fierbinte, iar când în sfârşit puteam să fac acest lucru, simţeam că este greşit să beneficiez de acest lux”, povesteşte Betancourt.
Deşi la prima vedere, experienţa din junglă nu şi-a pus amprenta pe chipul lui Ingrid Betancourt, care şi-a păstrat frumuseţea şi demnitatea, sufletul ei este foarte fragil. „Îmi amintesc că făceam duş într-o seară, iar din greşeală fiul meu a stins lumina în baie. Am crezut că forţele de gherilă s-au întors după mine şi am ţipat”, mărturiseşte femeia politician.
Betancourt povesteşte că în perioada de captivitate şi-a analizat întreaga existenţă şi şi-a dat seama că nu a fost o coincidenţă faptul că a fost răpită. Ea s-a autoanalizat şi a încercat să îşi dea seama cine este şi ceea ce vrea să facă în viaţă. „Am pierdut totul – speranţele şi viitorul, chiar şi lucrurile simple precum libertatea de a vorbi cu cineva sau de a merge la baie – dar mi-am dat seama că nimeni nu putea să îmi răpească libertatea de a decide cine vroiam să fiu”, a declarat Betancourt într-un interviu pentru revista Harper’s Bazar.
Astăzi, ea spune că nu îşi mai urăşte răpitorii, dimpotrivă, simte pentru ei doar compasiune deoarece sunt sclavi ai acestei gherile. „ Nu vreau să port lanţul urii asupra mea. Toţi oamenii pot fi răi, iar răpitorii mei sunt prizonierii propriei lor cruzimi. Eu sunt liberă astăzi, în schimb ei nu vor putea niciodată să evadeze din această organizaţie oribilă”, spune Betancourt.
Ceilalţi prizonieri au devenit familia lui Betancourt, spijinul şi motivul pentru care continua să lupte în fiecare zi. Dintre ei, Lucho i-a fost cel mai apropiat prieten, aproape un frate şi de aceea încă păstrează legătura cu el. „ Este un suflet incredibil de generos şi inteligent. Reuşea mereu să facă haz de necaz şi să mă facă să râd”, îşi aminteşte ea. Lucho a fost şi el legat de copac pentru mulţi ani.
După ce şi-a recăpătat libertatea, Betancourt a scris cartea „Even Silence has an End” în care promovează un mesaj de dragoste şi pace: „Dragostea este forţa care îi poate ajuta pe oameni să depăşească toate greutăţile în viaţă”. Ea a scris această carte pentru familia şi prietenii ei. „Nu puteam să mă uit în ochii lor şi să văd teama de a afla ce s-a întâmplat cu mine în junglă, aşa că am scris. Această carte dă semnificaţie suferinţei mele”, spune Betancourt.
Titlul cărţii este un vers dintr-o poezie scrisă de poetul cilian Pablo Neruda. Tatăl lui Betancourt obişnuia să îi citească în copilărie poeziile lui Neruda. Acest vers i-a rămas întipărit în minte şi a ajutat-o să treacă peste greutăţi în perioada când era bolnavă în captivitate, iar răpitorii ei refuzau să îi dea medicamente. „Toate suferinţele au un sfârşit”, spune Betancourt.
