Anotimpul britanic cu nori şi ploi interminabile apasă greu. Moţăiesc cu capul lăsat pe pupitru. Poate îmi revin. Nu prea ştiu din ce, ca să fiu sincer, dar vremea pare un argument bun. Mă trezesc însă subit din torpoare cu o idee năstruşnică. Dau buzna peste calculator şi vreau să împărtăşesc viziunea de la ceas de somn: România are un etos democratic puternic, poate mai viu chiar decât în Occident! Şi tocmai ce mă pregăteam de scris acest lucru, că taman acum senatorii votează legea votului uninominal cu un singur tur de scrutin. Partitocraţia are grijă să ne pună bine deoparte.
După un moment de buimăceală, prind curaj şi îmi curg privirea pe alte titluri. Aflu de pildă, că doi miniştri desemnaţi ai Educaţiei stau sub suspiciuni grave de plagiat (urât!). Mai citesc că actualul ministru al Justiţiei este bun în ochii lui Cătălin Voicu (intru în gardă!). Oare ce o mai fi însemnând şi asta? Cum spunea un prieten, se întoarce cumva Justiţia Rodica Stănoiu?! Observ de asemenea că domnul Marga vede în Putin un model pentru Europa. Mă frec la ochi, cu siguranţă mai dorm. Şi pentru că, după o cumpătare atentă, ajung la concluzia reconfortantă că dorm buştean, mă apuc de scris cu forţe proaspete.
Aşadar revin. România are o democraţie liberală tonică şi vivace. E adevărat, ne lipsesc instituţiile funcţionale, justiţia mai apără din când în când infractorii iar statul de drept şchioapătă. Dar a nu se confunda toate acestea cu lipsa etosului democratic. Şi aici avem un mare avantaj: democraţia la noi trăieşte din experienţă. Din acea sevă a vieţii care s-a născut în cotloanele cele mai negre ale comunismului. Din acel spirit asuprit care i-a împins pe oameni să iasă în stradă şi i-a învăţat să iubească libertatea. Din acel fapt de viaţă care îl făcea pe Nicolae Steinhardt să descopere libertatea în puşcărie. Acea libertate interioară pe care antichitatea clasică nu a descoperit-o până la Hristos şi Sfântul Augustin şi care a fost crucială în rezistenţa la comunism.
Şi această sevă este cât se poate de vie deoarece suntem la doar 20 de ani de actul fondator. Momentul încă radiază asupra noastră la primă generaţie. Este suficient să aruncaţi o simplă privire asupra spaţiului nostru public. Tineri talentaţi se exersează teoretic în politica cetăţii; există o eferverscenţă a ideilor care se observă din pasiunea cu care ne flagelăm, ne ciondănim, ne iubim, cu care dorim să învăţăm. Avem mize, se degajă o mireasmă a începuturilor, o naivitate a creaţiei. E important, aşadar, să înţelegem o dată pentru totdeauna şi să avem tăria şi demnitatea de a afirma acest adevăr fundamental cu implicaţii culturale de lungă durată: pentru noi, democraţia nu a fost catapultată din spaţiu, ci a fost creată dinlauntrul nostru, din mijlocul nostru.
Pe de altă parte, Occidentul e departe de aceste începuturi, şi îndrăznesc să spun, democraţia sa se bazează de multe ori pe soliditate instituţională şi pe rutină. Reversul medaliei este o anumită anchilozare a claselor de mijloc. Ideea de somnambuli care se degajă de aici după un faimos roman ce ilustra societatea germană care se pregătea să intre în nazism, pare la îndemână. În acest context, democraţia liberală occidentală, spre deosebire de a noastră (încă), este supusă la ora actuală unui asediu infernal din partea stângii radicale. Acea stângă care îl citeşte pe Zizek ca pe Biblie, care îşi face un titlu de glorie din lectura cu predilecţie a Al-Jazeera (discurs alternativ se cheamă asta), din comparaţia SUA cu cele mai dure tiranii, şi în general, din minimizarea şi negarea radicală al oricărui merit sau a oricărei virtuţi a omului alb (occidental), a democraţiei liberale în genere. Absurdul ideologic al acestei stângi nu mai pare să aibă limite: libertatea (totdeauna capitalistă) se transfigurează în dominaţie, iar dominaţia (noncapitalistă) devine (adevărata) libertate. Pe ideea, orice vine de la est este bun. Antropologia este pervertită în armă ideologică şi culturile locale ale majorităţii sunt ignorate sau mai grav, culpabilizate şi stigmatizate ca retrograde şi infecte de către diverse minorităţi culturale, sexuale etc., foarte gălăgioase şi care au „iluminarea” la îndemână.
Toate acestea bineînţeles nu pot fi subsumate în mod facil unui discurs fad despre pluralism, multiculturalism, poliarhii şi altele, ci subminează direct bagajul cultural al democraţiei liberale ridicând întrebări serioase cu privire la viitor. Şi aceasta deoarece democraţia liberală se şi moşteneşte cultural, dar se şi învaţă cu fiecare generaţie. Iar când aceste două elemente se erodează, moştenirea culturală şi educaţia liberal-democratică, putem să începem să medităm la modul cel mai serios la sfârşitul acestui tip de regim politic.
Dacă stau să mă gândesc la lucrurile pe care le-am auzit de-a lungul timpului în Occident de la diverşi oameni foarte inteligenţi dar adesea cu totul iresponsabili (asta e partea deprimantă), sunt destul de îngrijorat. Impresia amară pe care o am e cea a existenţei unui tip de resentiment care nu are origini raţionale.
Punând acum în contrapondere la acestea situaţia din România, am toate motivele de optimism. Un oarecare parohialism plus etosul democraţiei despre care vorbeam anterior ne-au salvat până acum de aceste tendinţe radicale de contestare destul de comune în Occidentul globalizat. Eu unul nu pot decât să sper că vom rămâne departe de aceste fenomene. Avem o democraţie şi libertate, să ne bucurăm de ele.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.
