Acum că momentul crizei politice a trecut, propun să privim în tihnă la evenimentele din această vară şi să facem o scurtă analiză din perspectivă antropologică şi istorică. Am auzit adesea în toiul disputelor din ultimele luni comparaţia dintre Ceauşescu şi Băsescu. Aceasta, oricum te-ai uita la ea, este bineînţeles aberantă: atât ordinile de drept, dar şi personalităţile politice implicate sunt atât de diferite încât ele nu suportă o comparaţie morală în sensul de egalitate în care a fost aceasta sugerată. Dincolo însă de o încercare a adversarilor lui Băsescu de a-l suprapune cu o traumă colectivă din istoria românilor, comparaţia are temei în măsura în care ne interesează asemănările dintre două momente de criză politică majoră care au culminat pe de o parte cu procesul şi executarea lui Ceauşescu, iar pe de altă parte cu suspendarea lui Băsescu.
Mai întâi, în ambele cazuri protagoniştii au ajuns să încarneze un simbol al răului, să fie scoşi ţapi ispăşitori pentru toate rateurile posibile, personale şi/sau colective. Dacă în cazul lui Ceauşescu responsabilitatea uriaşă pe care a purtat-o pentru dezastru e clară, în cazul lui Băsescu, dată fiind configuraţia politică stratificată de drept pe foarte multe paliere, chestiunea responsabilităţilor e o judecată mult mai complicat de făcut, cu atât mai mult cu cât nici măcar obiectul dezastrului nu e foarte clar sau unanim acceptat. Şi cu toate acestea, s-a observat de pildă cum până şi oameni foarte bine educaţi tresăreau vexaţi doar la pronunţarea numelui lui Băsescu. La nivel social mai larg, mecanismul demonizării era deja în plin tăvălug de ani buni, sponsorizat fiind de diverse canale de propagandă. Când peste această situaţie s-a suprapus criza economică, rezultatul a fost că Băsescu devenea responsabil în ochii unei bune părţi din populaţie nu doar de eşecul colectiv şi personal al românilor, ci şi de aliniearea planetelor in poziţii nefaste pentru foarte multe zodii sau de topirea gheţarilor şi încălzirea globală.
Atracţia şi fascinaţia faţă de preşedinte epuizându-se, cum spuneai „Băsescu”, cum erai imediat luat de guler. Adesea de cei care dăunezi îl adorau. Ei bine, acest tip de isterie în masă nu are la bază o propteală raţională şi este cel mai bun indicator pentru acutizarea unei crize sociale severe. Într-un asemenea moment, gândirea simbolică preia aproape în totalitate frâiele asupra definirii realităţii şi raportării la aceasta. Argumentele care curg de o parte şi de alta nu au putere de seducţie decât în măsura în care confirmă o judecată sau un afect pre-existente. Şi aceasta deoarece poziţiile s-au clarificat de fapt şi apele s-au despărţit cu ocazia protestelor din ianuarie când s-a creat breşa simbolică din sânul societăţii. Aşadar, aşa cum procesul şi execuţia lui Ceauşescu nu pot fi separate de revoluţia începută pe 16 decembrie, tot aşa suspendarea lui Băsescu, sau mai bine zis succesul electoral al acesteia, nu poate fi analizată comprehensiv fără protestele din ianuarie în urma cărora s-au produs la nivel colectiv foarte multe redefiniri de situaţii.
Mai departe, odată ce criza socială a stabilizat simbolurile negative, a urmat ritualul sacrificiului în piaţa publică. Astfel, în locul unui proces care să respecte standarde minime de justiţie formală, lui Ceauşescu i s-a înscenat o execuţie mizerabilă cu mare încărcătură simbolică, dar din păcate pentru istoria României, o execuţie fără valoare moral-legală. Ceea ce s-a judecat acolo, nu a fost o persoană, ci un simbol politic când ideal ar fi fost să se judece şi persoana. Această moştenire politică apasă şi astăzi cu mare greutate pe umerii democraţiei noastre. Cel mai bun exemplu este chiar suspendarea lui Băsescu. Şi aici lucrurile trebuie judecate pe două paliere.
Primul este cel ce ţine de o sociologie a crizei în care am observat că largi mase de oameni au achiesat în fond la o porcărie politică: gândirea simbolică preluând busola, tot ceea ce a mai contat a fost „condamnarea” preşedintelui în „procesul” politic intentat prin suspendare. A nu se înţelege prin aceasta că aş dori sa disculp pe cineva de responsabilitatea politică pe care o poartă, însă este important să înţelegem că odată ajunşi la „momentul” gândirii simbolice, judecata cu justa măsură a lucrurilor devine aproape o misiune imposibilă. Al doilea nivel ţine tocmai de cultura politică moştenită de la începutul republicii noastre: având o dimensiune cu predilecţie simbolică, lipsa de valoare moral-legală a condamnării lui Ceauşescu ne afectează pentru că aşa cum am văzut, o parte a elitei noastre politice este destul de lejeră în situaţii de criză în a promova „execuţii” publice care încalcă grosolan statul de drept. Iar toate acestea sub aplauzele năuce ale maselor.
Acesta este un motiv foarte important pentru care eu m-am exprimat în repetate rânduri în favoarea schimbării constituţiei. Speranţa este că în felul acesta lacunele de reglementare a relaţiilor dintre puterile statului vor fi remediate, dar şi că o nouă mitologie politică va putea fi astfel fondată care să ne scape la nivel de imaginar politic de păcatele chinurilor facerii ale republicii din 1989. Din păcate însă, privind la peisajul politic, dincolo de anumite tatonări sporadice, la nivel de partide doar cei de la Noua Republică tratează acest subiect cu atenţia cuvenită, acesta fiind cred şi unul din motivele pentru care s-au fondat.
Una peste alta, actualitatea politică ne arată că criza politică de la noi nu dă semne că s-ar fi terminat. Vestea proastă este că din mijlocul unor astfel de crize sociale prelungite apar la suprafaţă ceea ce literatura de specialitate numeşte „figura bufonului” sau a „şarlatanului”. Personaje eminamente marginale, ele ajung adesea să preia controlul sau să influenţeze nepermis de mult societăţi prea confuze pentru a mai fi capabile să stopeze alunecarea spre prăpastie. Zilele acestea Dan Diaconescu ne rânjeşte de după porţile Oltchimului. Pariul meu însă este că acesta nu este nici pe departe cel mai periculos produs care ar putea să sară din apele învolburate ale condiţiei marginale. Dar poate vom avea ocazia să mai povestim despre aceasta altă dată. Eu sper însă să nu.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge
