Orfelinatul (El Orfanato)
Productia: Mexic, Spania 2007 Regia: Juan Antonio Bayona In distributie: Belén Rueda, Fernando Cayo, Roger Príncep, Geraldine Chaplin Distribuit de Independenta Film
Pana sa-si finalizeze continuarea la Hellboy, mexicanul Guillermo del Toro s-a concentrat un pic pe cariera de producator, oferindu-ne acest thriller intunecat si melancolic ce s-ar putea formal incadra in mult-hulita categorie a horror-urilor, dar pe care povestea, performantele actoricesti si, mai ales, miza emotionala, il duc mult dincolo de cliseele genului. Tema e familiara si, chiar, una obisnuita in productiile recente ale ibericilor – o combinatie de drama de familie, suspans, fantome ale trecutului care cer daca nu razbunare, macar sa fie ascultate si luate in seama. si, tot ca in multe alte pelicule din aceeasi categorie, receptorul ideal e un copil – Simón (Roger Príncep). Fiu adoptiv al unei femei, Laura (Belén Rueda) care a crescut si ea in orfelinatul din titlu si s-a intors acum, alaturi de sotul terapeut, pentru a-l renova si a-l repune in uz, spre folosinta copiiilor invalizi, infirmi etc. Simón e singuratic si, desi nu stie, bolnav de SIDA – ceea ce inseamna ca, oricum, nu are prea mult de trait. Parintii il iubesc, insa, ii tolereaza chiar si inclinatia spre prieteni imaginari (rezultata, poate, din izolare), deci nu se ingrijoreaza prea tare cand isi mai adauga unul la colectie, o data ajuns in vechea si ciudata noua casa. Care e o realizare in sine, cu lungile-i culoare intunecate, scartaiturile, paraiturile si misterioasele voci ce o populeaza… si pe care regizorul debutant Juan Antonio Bayona (a mai facut doar doua scurtmetraje) o filmeaza competent, evitand totodata exagerarile si falsii fiori atat de abuzati de majoritatea colegilor sai. N-avem nici cadre videoclipiste, nici taieturi bruste care sa te ridice din scaun, ci, pur si simplu, o lenta, coerenta si extrem de credibila acumulare de tensiune si detalii care sa contureze sumbra perspectiva finala (nu, nu e un film cu happy end!) si sa creasca, ametitor, emotia pe care aceasta poveste – o trezeste. Caci Bayona a ales, intai si intai, sa articuleze niste personaje convingatoare, puternice si nuantate, astfel incat si drama lor sa poata implica si convinge. Filmarea e clasica, dar eficienta, desi merita remarcat accentul pus pe imaginile (spre sepia) de zi, in contrast cu stereotipatele cadre innegrite care ineaca atatea horror-uri.
