De la o vreme, fostul președinte face valuri împotriva modului în care este definit abuzul în serviciu de către noul Cod Penal, propunând o versiune proprie care ar fi întemeiată pe un document ONU de acum 12 ani. Această versiune este de fapt o diversiune și încă una de proastă calitate, al cărei scop este să scoată de sub autoritatea legii o arie largă de fapte de corupție comise de funcționarii statului.
Dacă doriți să căutați o țară în care cetățeanul are încredere în bunele intenții ale funcționarului de stat, în competența și buna sa credință în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, atunci România nu este țara aceea. Dimpotrivă. Întreaga experiență a ultimilor 27 de ani ne demonstrează existența unei rupturi largi între stat și societate. Avem un stat supradimensionat, în care persoanele aflate în poziții de autoritate au abuzat în mod sistematic de aceste poziții în folos personal sau de grup și în detrimentul statului ale căror interese se presupunea că le reprezintă. De la funcționarul de la ghișeu la polițist și până la responsabilii superiori din administrația locală și centrală, experiența generală este aceea a unui stat corupt, disfuncțional și deloc prietenos cu cetățeanul din taxele și impozitele căruia se hrănește. Nu vorbim doar de o percepție mai mult sau mai puțin corectă ci de fapte bine stabilite. Dosarele instrumentate de DNA din 2005 până astăzi sunt probe concrete ale corupției generalizate de la toate nivelurile statului român. Ca atare, neîncrederea societății în stat este nu doar justificată, dar este dezirabilă ca principiu de reglementare a activității funcționarilor și demnitarilor. Cu alte cuvinte, este sănătos ca într-o țară ca România, legea să prezume că, mai degrabă, funcționarul de stat este ușor coruptibil și predispus la abuz decât că este un profesionist de bună credință. Aceasta nu este o încălcare a prezumției de nevinovăție pentru că nu este vorba de o încălcare a drepturilor procesuale ale funcționarului acuzat de corupție, ci o măsură preventivă. O societate pățită cu corupția statului are tot dreptul să adopte o legislație severă care să pedepsească actele de corupție, fără ca acest lucru să afecteze în vreun fel drepturile individuale. Funcționarul de stat trebuie doar să satisfacă standarde de integritate și corectitudine mai înalte decât alți cetățeni tocmai în virtutea faptului că este funcționar de stat.
În acest context, dezbaterea în jurul abuzului în serviciu trebuie privită din acest punct de vedere: Sunt servite interesele societății românești de o lege penală care pedepsește mai sever abuzul în serviciu sau de una în care definiția devine atât de strictă încât lasă în afară un spectru de fapte care pot fi considerate în mod rezonabil abuzive? Fostul președinte Traian Băsescu și-a format deja o opinie pe care ține morțiș să o vâre pe gâtul românilor fără ca nimic să-l recomande ca autoritate morală în domeniu. Reacționând la declarațiile procurorului-șef al DNA privind pericolele dezincriminării abuzului în serviciu, Băsescu a afirmat că „Este o afirmație propagandistică și mincinoasă. E dincolo de orice limită să faci asemenea observații sau să încerci să intimidezi Curtea Constituțională spunând că se închid 865 de dosare. (…) Ca să fie abuz in serviciu, trebuie să fie intenție, trebuie să fie încălcarea legii, trebuie să fie folos necuvenit. Dacă astea 865 de dosare de care spune doamna Kovesi au în interiorul lor intenție, încalcarea legii și folos necuvenit este abuz in serviciu.” Problema este că cel care minte este Traian Băsescu. Legea română nu conține obligativitatea întrunirii celor trei condiții enunțate de Băsescu și, în opinia noastră nici nu ar trebui să o conțină. Să presupunem, de exemplu, că procurorii nu pot dovedi însușirea unor foloase necuvenite dar pot dovedi încălcarea legii cu intenție. Dacă ar fi după Băsescu, funcționarul care a încălcat legea cu intenție nu poate fi acuzat de abuz în serviciu și este considerat funcționar cinstit. În ce fel îmi folosește mie ca cetățean faptul că angajații statului care încalcă în mod voit legea rămân nepedepsiți în funcție?
Băsescu își întemeiază pretențiile pe o Convenție ONU adoptată în 2004, despre care pretinde că trebuie implementată în legislația națională. Aceasta este o minciună și o diversiune. În primul rând că nu există obligativitatea preluării textului Convenției ca atare în legislația internă. Statele suverane au prerogativa de a adopta ce legislație doresc în materie de combatere a corupției, textul nefiind decât un minim convenit de statele semnatare. La drept vorbind, Convenția a devenit o glumă sinistră, numai bună să fie exploatată de țări corupte până în măduvă care încalcă sistematic drepturile omului. Este suficient să amintim că ultima (cea de-a șasea) sesiune a Conferinței Statelor care au ratificat Convenția a avut loc în 2015 la… Sankt Petersburg. Credem că în materie de anticorupție și drepturile omului, România se poate descurca mai bine decât Rusia lui Putin, China, Nigeria, Sudanul, sau Zimbabwe, țări care au ratificat la rândul lor documentul invocat.
Invocarea de către Traian Băsescu a unui document irelevant pentru combaterea reală a corupției la nivel global este așadar o tentativă de a apela la o autoritate înaltă – ONU – pentru a justifica dezincrimarea abuzului în serviciu și protejarea funcționarilor corupți. Curtea Constituțională nu trebuie să cadă pradă acestei diversiuni transparente și prost concepute.
