După ce în 2009, un violonist român a cântat la Carnegie Hall din New York alături de Youtube Symphony Orchestra, în acest an un alt muzician român a prins un loc în celebra orchestră: fagotistul Laurenţiu Darie de la Filarmonica Română.
Laurenţiu Darie are 33 de ani şi încă de pe băncile Conservatorului cântă în cea mai prestigioasă orchestră din România: Filarmonica “George Enescu” din Bucureşti. Şi-a perfecţionat studiile la Munchen şi a cântat mai peste tot în lume, având angajamente în locuri exotice ca Mexic, Liban sau Japonia. După ce a aflat de orchestra simfonică a vestitului site youtube, s-a gândit că o aventură muzicală în plus nu i-ar strica.
„Şi la prima orchestră simfonică youtube a fost un român, un violonist din Cluj, Titus. Eu am aflat atunci de-abia după ce se terminaseră înscrierile şi mi-a părut rău. Aşa că de data asta, nu am mai ratat prilejul. Am citit regulamentul şi m-am pus pe treabă. Mi-am pus şi prietenii la treabă şi adevărul este că nu aş fi reuşit fără ei. Trebuia să postez un filmuleţ pe youtube cu mine cântând şi pentru asta aveam nevoie de cineva care să mă filmeze. Aşa că am sunat un prieten.
Şi aşa am făcut filmul. Un alt prieten mi-a făcut înregistrarea audio, iar altul l-a montat.
Bine, filmuleţe poate face oricine, dar nu în asta consta concursul. Trebuia să cânt, bineînţeles, un repertoriu impus de ei. Au cerut Mozart, concertul pentru fagot, care se cere la absolut orice audiţie de fagot, uvertura la «Nunta lui Figaro», cadenţele din «Şeherezada» de Korsakov, Ceaikovski, simfonia a patra, finalul, solo de fagot. Şi am postat filmul pe youtube. Apoi am aşteptat.
În decembrie am fost anunţat că mă număr printre finalişti şi acum câteva zile am primit un mail care începea cu “congratulations” şi aşa am aflat că mă număr printre cei patru fagotişti aleşi să cânte în Youtube Symphony Orchestra”, a declarat pentru România Liberă Laurenţiu Darie.
Orchestra Youtube, în concert pe 20 martie la Sydney
Realizarea sa este cu atât mai mare cu cât şeful juriului şi cel ce va dirija concertul de pe 20 martie de la Sydney este marele Michael Tilson Thomas, director la San Francisco Symphony, celebru pentru colaborările sale cu London Symphony Orchestra şi de fapt cu toate marile orchestre ale lumii. Înainte de acest concert, muzicienii vor avea şi o perioadă de pregătire şi de repetiţii unde vor fi îndrumaţi de mari maeştri ai fiecărui instrument. Concertul va fi transmis în direct pe youtube.
„Când eram mic, credeam că fagotul e un fel de sport”
Laurenţiu a început să studieze fagotul de la 10 ani. „Eram elev în clasa a cincea, la şcoala 16 din Galaţi. Profesoara de muzică a intrat într-o zi în clasă şi a întrebat dacă vrea cineva să facă fagot. Eu care făcusem ceva tenis şi înot, m-am gândit că trebuie să fie şi fagotul tot un sport aşa că am ridicat mâna. Părinţii mei care erau din alte domenii de activitate m-au lăsat totuşi să încerc şi sigur că prima impresie este cea mai importantă.
Profesorul meu, domnul Ilie Ranghilof, mi-a prezentat fagotul care nu arată prea bine şi, dacă sufli pur şi simplu în el, sună chiar grotesc. Dar el mi-a cântat şi m-a vrăjit. Şi de acolo pas cu pas, şcoala de muzică, Conservator, master în Germania. Cred că cel mai important a fost faptul că sunt curios.
Caut întotdeauna sunete.” Un moment de cotitură în cariera lui Laurenţiu a constituit-o masterul din Germania: „Veneam ca o divă din România, unde de la 21 de ani eram deja membru al Filarmonicii, şi, de unde eu credeam că sunt în vîrf, am aflat că vîrful era de fapt foarte departe şi că eu eram cam în zona nulă. Nivelul fagotiştilor germani e uriaş. Muzica la ei e ştiinţă. La noi totul se bazează incă doar pe talent.
E stilul şcolii ruse care cu pianul şi cu corzile a funcţionat, dar cu suflătorii nu. La Munchen l-am întâlnit pe maestrul Marco Postinghel, prim fagotist la Orchestra Radio din Munchen, care m-a pus pe direcţia cea bună. Perioada din Germania a fost şi o bună şcoală de viaţă. Ca să îmi plătesc studiile, în timpul liber, eram barman”.
„În Liban, am prins asasinatul lui Hariri, în Mexic, gripa porcină”
Pentru că lumea fagotiştilor este o adevărată castă, Laurenţiu nu a avut nici o problemă să intre inclusiv la Scala unde s-a dus să-i cunoască pe colegii săi. Ca instrumentist, a avut colaborări pe diferite perioade cu orchestre din Liban şi Mexic. Din Liban îşi aminteşte că la nici câteva zile de la venirea sa, în februarie 2005, a fost asasinat premierul Hariri. „Eu coboram în fiecare zi din cartierul Brumana unde locuiam care era situat sus, pe munte, la 800 de metri altitudine, printre tancuri şi soldaţi cu mitraliere. Cum eu eram înalt, blond, cu ochii verzi şi mai purtam şi fagotul pe spate, mă priveau mereu cu uimire.
Parcă intrasem într-un documentar de pe Discovery. Directorul orchestrei mă pusese să semnez pentru un an. Eu l-am rugat să mă mai lase să mă acomodez cîteva luni, dar el nu şi nu. Eu am semnat, iar el mi-a luat şi paşaportul. Să fie sigur că nu plec. Tensiunea din oraş era teribilă însă. Mergeam în fiecare zi la repetiţii printre mitraliere. Era un şoc. Parcă eram în “Patetica” lui Ceaikovski. Atunci am decis să fug.
Şi am făcut un lucru de care îmi este şi acum ruşine. Am profitat de faptul că venise Paştele şi am cerut voie să plec un pic acasă. Bineînţeles că, fără să spun la nimeni, mi-am împachetat toate lucrurile şi pe-aci ţi-e drumul. Îmi cer scuze pe această cale directorului orchestrei din Beirut care a crezut foarte mult în mine, îmi pare rău că l-am minţit, dar nu prea aveam de ales”, îşi aminteşte Laurenţiu.
Cea mai importantă haltă profesională a fost în Mexic, unde a cântat în orchestra simfonică din Toluca. „În mod surprinzător, erau destul de puţini instrumentişti mexicani. Erau mulţi americani excepţionali care pentru că nu-şi mai găseau angajamente în State coborau spre Mexic. Eram plătiţi cu vreo 2000 de dolari ceea ce pentru Mexic e uriaş. Eram nababi. Din pricina asta şi fetele erau foooarte amabile şi deschise.
Eu care eram omul cel mai alb dintre ei, aveam mare succes. Din păcate, a venit peste noi gripa porcină şi s-au închis toate instituţiile de spectacol. Aşa că vreo două luni am cam stat degeaba. Era o isterie cumplită. Tuturor ne era frică şi să respirăm. Ni se spusese că moartea vine din aer. Acum ştim că era o criză fabricată, dar pe atunci ne intrase groaznic frica-n oase. “
Printre lucrurile care i-au lipsit lui Laurenţiu prin ţările pe unde a lucrat au fost slujbele ortodoxe, el cântând încă din studenţie la strană la Biserica Amzei şi la Biserica Rusă. Dar s-a rezolvat adeseori si acest lucru.
“Am găsit mai peste tot biserici ortodoxe. În Liban, la Beirut, am intrat într-o biserică din cartierul Brumana care era pictată de părintele Sofian Boghiu de la Biserica Antim.
Am fost şocat când am aflat pentru că eu mergeam adesea la Antim şi îl cunoscusem pe părintele Sofian. Să descopăr la zeci si zeci de mii de kilometri de casă o biserică pictată de el a fost şocant, dar minunat în acelaşi timp.
In Mexico City, am găsit o mânăstire de călugări rusă unde de Paşti m-am şi spovedit, în engleză. Iar la Munchen mergeam la biserica românească unde am condus şi un cor de tineri cu care am fost cu colindul. Câtedodată îmi e dor de fiecare dintre aceste momente”.
