In studioul tot mai animat al Teatrului de Comedie am vazut de curand spectacolul cu piesa “Hoatele” (in original “N-avem bani, nu platim”) de Dario Fo, in traducerea lui Horia Garbea, pusa in scena de Dan Tudor, actor de incontestabil talent, mai ales in registrul comic, dar si regizor controversat, caruia i se aplica, uneori, etichete dintre cele mai putin favorabile, chiar inainte ca spectacolele sale sa vada lumina rampei. Neimpovarati de idei preconcepute, am poposit in sala plina ochi cu prieteni ai comediei, critici si actori, in frunte cu Virginia Mirea (demna de admirat pasiunea cu care “semneaza condica” la mai toate spectacolele din Capitala) si Florin Dobrovici, spre a vedea cinci actori, reprezentanti ai “noului val” de inter-preti din acest teatru, care nu intarzie sa dea la iveala disponibilitatile lor remarcabile pentru comedia de situatii, zona ce s-a bucurat “din start” de optiunea regizorului. Nu-i fac un repros din aceasta lectura, deoarece cred ca filonul social-politic al piesei, ivit din convingerile celebrului dramaturg cu privire la dramele societatii de consum si ale economiei de piata, nu ar mai reusi sa se transforme neaparat intr-o parghie de succes autentic, in ciuda unor similitudini cu necazurile neaose legate de salarii si preturi, taxe, somaj s.a.m.d. Asadar, disimularile, spaimele si intreg mecanismul pacalelilor la care apeleaza cele doua “hoate” de nevoie, dar si drumul celor doi soti, de la integritatea rigida a principiilor pana la integrarea in lumea celor cu mana lunga (fapt ce confera titlului o insuficienta acoperire), la care se adauga interventiile pitoresc-halucinante, daca nu si un pic “operetistice” ale reprezentantului legii, defileaza prin fata noastra ca un nesfarsit carusel de confruntari, incurcaturi, deghizari si dezvaluiri, starnind fie furtuni de ras, fie doar zambete, ori cate o privire imobila, atunci cand si situatia comica si mijloacele actoricesti ale exprimarii sale tind sa se repete, in mod neproductiv. Pe alocuri, dar mai ales la final, isi fac aparitia si accentele parodice, insotind acele momente “suprarealiste”, cand fantezia regizorului, sustinuta fara ezitare de scenografia lui Doru Zanfir si de miscarea scenica funambulesca gandita de Florin Fieroiu, pare sa cocheteze cu “teatrul absurdului”, dar numai in ce priveste infatisarea sa exterioara, nu si in dimensiunea lui launtric dramatica.
E un spectacol usor, amuzant si relaxant, departe de “realitatea cruda” si de zonele politico-satirice manifeste ale textului. Un spectacol care, atunci cand nu se cantoneaza in acele repetari nefunctionale ori in solutii ostentativ surprinzatoare, prelungite peste masura la final, impresioneaza placut prin ritm si colorit emotional, regizorul aflandu-si parteneri iscusiti si daruiti in persoana interpretilor Dragos Huluba, Laura Cret, Simona Stoicescu (poate mai putin convingatoare ca in celelalte partituri de pe scena Comediei), Serban Georgevici (amintind pe alocuri de “Poiana boilor”) si Marius Drogeanu. Un exercitiu de virtuozitate si mai putin “de stil”, pe care de cele mai multe ori realizatorii l-au parcurs cu bine, in aplauzele generoase ale publicului, pe care insa de mult nu-l mai cred capabil si de alte reactii.
