Despre 2013 se spunea, încă din vremea în care 2012 mai avea luni bune până să se încheie, că nu va fi deloc un an uşor. Într-adevăr, dacă te uiţi pe agendele economice, militare şi politice ale Europei, în particular, şi ale lumii, în general, devine clar că multe dintre problemele deja majore riscă noi complicaţii în perioada care urmează.
Pentru noi, perspectiva ar trebui să rezoneze cu atât mai prost cu cât România se vede deja sufocată de chestiunile ce ţin strict de administrarea curentă a ţării, lucru care lasă puţin timp şi minimă disponibilitate pentru preocupări care ţintesc mult dincolo de ziua de mâine. Este, de fapt, urmarea naturală a lipsei unei viziuni de anvergură naţională, a hoţiei şi incompetenţei ce caracterizează cea mai mare parte a clasei politice, a unui simţ civic ruşinos de subţire în societatea românească şi, nu în ultimul rând, a nepriceperii cu care ne dozăm eforturile atunci când avem ceva de făcut.
Lucrurile stau, prin urmare, prost, dar faptul că până acum am evitat catastrofa rămâne cel mult o palidă mulţumire, una care, dacă în România se va gândi în continuare în asemenea termeni, ne va menţine mult timp înzăpeziţi în nămeţii propriei neputinţe.
De aceea, prefer să nu mă refer aici, aşa cum se obişnuieşte la început de an, doar la următoarele 12 luni pe care clepsidra a început să le măsoare de la 1 ianuarie, ci la ceea ce cred că a devenit mai mult decât necesar să se întâmple în orizontul următorilor patru ani, adică până la alegerile parlamentare din 2016, presupunând, evident, că ele se vor ţine la termen.
Or, în ciuda numărului impresionant de probleme care minează dezvoltarea economică şi socială a României, realitatea este că soluţiile ce pot repune ţara pe şina corectă sunt, în esenţă, simple. Paradoxal, ele par complicate doar dacă le măsurăm la suprafaţă. În plus, criza economică, aşa cum se înfăţişează ea din 2009 până în prezent, şi imaginea haosului politic şi instituţional, aşa cum s-a revelat ea pe parcursul lui 2012, ar trebui în sfârşit să ne trezească din amara hibernare şi să fie suficiente pentru a sta la baza confecţionării unui ghid cu ţintele şi paşii de urmat.
Tocmai pentru că am ajuns atât de jos şi pentru că ne trezim în fiecare dimineaţă în paradigma celui de-al 12-lea ceas, două lucruri sper şi cred că se vor petrece în România următorilor ani: pe de o parte, intrarea în scenă a unei noi formaţiuni, care să ocupe spaţiul imens, dar gol, lăsat de partidele actuale prin desprinderea lor de nevoile reale şi valorile la care aspiră oamenii de bun simţ din această ţară; pe de alta, creterea presiunii pe care o poate exercita societatea civilă, în general, asupra mediului politic. Asta, după ce, peste câteva luni, unii se vor fi lămurit deja asupra discrepanţei uriaşe dintre ceea ce s-a promis în campania electorală şi ceea ce se poate face efectiv, iar ceilalţi, care erau deja conştienţi de asta, se vor fi lămurit în sfârşit că statul deoparte stimulează statul şi politicienii să modeleze interesul naţional după chipul propriilor interese.
După părerea mea, apariţiile-surpriză sunt foarte puţin probabile pe stânga eşicherului politic. În schimb, reconstrucţia dreptei – idee bagatelizată în 2012 prin slaba performanţă electorală şi, mai ales, prin pripa şi amatorismul cu care s-a încercat punerea sa în operă – ar putea implica apariţia unei noi platforme politice. Patru ani i-ar fi suficient unei asemenea formaţiuni să se impună în spaţiul public dacă va miza în discurs şi va dovedi în acţiune tocmai pe ceea ce PDL sau avatarul său, ARD, a evitat permanent în toţi aceşti ani în care a promis reformă, dar s-a opus schimbării în zonele esenţiale: depolitizarea administraţiei, defrişarea clientelei politice care trăieşte din afacerile cu bani publici, standarde etice clare, sprijinirea adevăraţilor antreprenori prin încurajarea oamenilor de afaceri care duc cu adevărat România în spate (e vorba de cei buni platnici, când vine vorba de achitarea taxelor şi impozitelor, de cei care nu fac afaceri cu statul, dar crează locuri de muncă şi resping angajările la negru).
România are nevoie de un asemenea jucător, iar alegerile din 9 decembrie, pe lângă faptul că au deschis larg uşile Parlamentului pentru cohorte întregi de penali, traseişti şi foşti turnători, au pus în lumină un lucru: electoratul de dreapta aşteaptă CEVA. Şi nu e vorba neapărat de un partid, că partide există, har Domnului!, ci în primul rând de abordarea corectă a viitorului şi a priorităţilor României, la pachet cu probarea efectivă a bunei-credinţe din partea celor care vor pune pe picioare o nouă mişcare. Aşa ceva ar putea fi un partid susţinut de oameni de afaceri care nu derulează contracte cu bugetul schilod al statului şi care sunt suficient de autonomi încât să nu-şi schimbe planul de business în funcţie de rezultatul votului la alegerile locale sau parlamentare; totodată, un partid care timp de patru ani, până la următorul scrutin, va ţine constant în atenţie dezbateri pe temele-cheie, astfel încât opinia publică să-şi formuleze o părere cât mai precisă cu privire la intenţii şi substanţa lor; în acelaşi timp, un partid ai cărui reprezentanţi pot fi testaţi ei înşişi în respectivele dezbateri publice şi pe care cetăţenii să aibă suficient timp la dispoziţie pentru a-i cunoaşte, iar presa pentru a le cerceta trecutul şi prezentul; nu în ultimul rând, un partid fără tabu-uri, care să zdruncine confortul clasei politice şi să contrabalanseze accentele populiste tot mai radicale, mai ales acum, când structura parlamentară e prizoniera a două extreme: o supermajoritate care inhibă orice o opoziţie şi un număr exagerat de populişti excentrici şi aleşi şantajabili în orice moment.
Nu e vorba aici de o perspectivă mesianică, ci doar de un apel la materializarea bunului simţ în politică şi în modul de a conduce afacerile statului.
Dar astfel de lucruri nu pică din cer. Dacă măcar 1% dintre românii care astăzi se declară nemulţumiţi şi nedreptăţiţi de actualii politicieni vor încerca să se implice cu adevărat în viaţa cetăţii – asociindu-se în diverse moduri, lansând dezbateri, penalizând în justiţie abuzurile statului şi, în general, opunându-se făţiş nesimţirii cu care banii lor din taxe şi impozite sunt cerniţi de baronii locali care-şi consolidează averile şi poziţiile aducând la vot inclusiv morţii din cimitire – ei bine, în cazul ăsta mai există o şansă. O şansă de a sparge inerţia care ne pune de zeci de ani pe masă numai şi numai o farfurie plină-ochi cu supa săracului.
