Este excelent că avem în sfârşit boicoturi ale clienţilor, cum este cel împotriva benzinarilor. Aşa trebuie să funcţioneze economia – fără false justificări: Nu-mi place, nu cumpăr!
Grija clientului pentru deviz este una dintre racilele economiei planificate: în loc să compare ofertele şi să judece oportunitatea, cumpărătorii auînvăţat de la economiştii comunişti să judece câţi bani îi rămân vânzătorului în buzunar. Evident, asta n-a folosit la nimic – devizele se pot umfla uşor. Asta a fost regula economiei private în anii ’90 şi a celei publice în anii ’90 şi 2000. Astfel, grija pentru costuri s-a dovedit un handicap. În realitate, cumpărătorii au mult mai multă putere de negociere decât îşi imaginează, pentru că oferă la schimb marfa mai lichidă – banul.Când puterea este folosită, benzinarii n-au decât să vândă chiar şi-n pierdere. Iată miturile despre costuri:
1. Preţul fără accize al carburanţilor este relativ mare în România. Da, dar culmea! – asta se întâmplă tocmai pentru că accizele sunt mici. Că ne place, că nu ne place, România este în Uniunea Europeană – fără restricţii de import, export sau circulaţie. Presupunând prin absurd că un benzinar este atât de generos încât să reducă substanţial preţul final doar pentru că acciza este mică, camionagii în tranzit şi nu numai s-ar înghesui să-şi facă plinul doar în România. Rezultatul – cozi şi penurie. Singura rezolvare – scumpirea. Pentru stat, cea mai înţeleaptă abordare ar fi să alinieze acciza la nivelul UE şi să mai scadă, de exemplu, din taxarea muncii.
2. Petrom foloseşte petrol “ieftin”, românesc, deci ar trebui ca benzina lor să fie mai ieftină. E greşit de două ori. Petrolul e o marfă şi are un proprietar. Dacă proprietarul o poate exporta la preţul internaţional, n-are niciun motiv să şi-o vândă sieşi mai ieftin doar pentru a le putea face un cadou clienţilor. Să nu mai vorbim de faptul că aşa o politică ar îngropa pe termen lung toţi competitorii. Aaaa, e redevenţa prea mică? Păi atunci statul să găsească o metodă să mărească redevenţa (există!) şi/sau să-i tragă la răspundere pe vinovaţi.
3. Ar trebui să intervină Consiliul Concurenţei. Poate că da, însă o amendă nu se poate baza doar pe efecte, este nevoie de proba sau de mărturia premeditării. Carteluri încheiate în formă scrisă nu prea sunt, aşa că rămâne doar varianta denunţului. Există o adevărată criminalistică antitrust, care se bazează pe teoria jocurilor, semnale false şi trădare. Însă rezultate reale apar doar dacă unul dintre membrii cartelului cedează şi îi denunţă pe ceilalţi pentru a scăpa de o iluzorie pedeapsă. Altfel, se poate lăsa cu procese uşor de câştigat pentru amendaţi.
4. Petrolul se plăteşte în dolari, deci şi economia românească devine dependentă de dolar. Oricât de intuitiv ar părea, e doar parţial adevărat. Într-adevăr, preţul de referinţă al petrolului este exprimat în dolari dar el are o fluctuaţie care poate fi calculată în funcţie de oricare alt mijloc de schimb. Aşa se face că o depreciere a dolarului este însoţită de scumpirea relativă petrolului şi invers, chiar dacă în timpul acesta barilul poate rămâne constant faţă de euro sau, întâmplător, chiar faţă de leu. Influenţa cursului dolarului se vede doar pe perioade scurte, de câteva luni, de la încheierea contractului până la livrare. România este cu adevărat dependentă de dolari în cazul importurilor de gaze sau păcură, acolo unde preţurile sunt fixe pe perioade mai lungi.
5. Când petrolul se scumpeşte, benzina se scumpeşte dar când petrolul se ieftineşte benzina nu se mai ieftineşte. Perfect adevărat, dar din alte motive decât cele bănuite. În cazul unei scumpiri subite a petrolului, pentru a nu rămâne fără clienţi, benzinarii preferă să absoarbă o parte din şoc şi să nu transmită în preţ întreaga creştere de costuri. În schimb, ei îşi scot pârleala în momentul în care petrolul se ieftineşte iar preţurile rămân pe loc. Iar scăderi de preţ există. Să nu uităm că la un moment dat litrul a scăzut de la 4 la 3 lei. Cererea este suficient de elastică, trebuie doar întinsă în direcţia bună.
