Ruleta turcească (I) | OPINIE

Ovidiu Maican 06.07.2017 - 17:44
Ovidiu Maican

Abordarea proble­maticii Turciei este importantă nu numai din punct de vedere istoric, ci și din punct de vedere politic și geopolitic.

Share

Abordarea proble­maticii Turciei este importantă nu numai din punct de vedere istoric, ci și din punct de vedere politic și geopolitic.

Imperiul Otoman a fost foarte asemănător cu cel roman și cel bizantin, imperii multiculturale și multietnice.

Turcii nu au impus cu forța limba turcă și religia islamică, iar provinciile aveau un mare grad de autonomie. Comerțul și finanțele erau dominate de minorități (aromâni, greci, armeni și evrei).

Otomanii nu au fost antisemiți, cum erau occidentalii în Evul Mediu. Printre cele mai mari comunități de evrei sefarzi au fost Ruse (orașul natal al lui Elias Canetti), Sarajevo și Salonic, orașul natal al lui Atatürk. Ar fi demn de remarcat că românii de la sud de Dunăre s-au înțeles mai bine cu turcii decât cu frații de credință ortodoxă, slavi sau greci.

Se punea accent mai mult pe religie, nu pe originea etnică.

Există divergențe între istorici, și nu numai cu pri­vire la caracterul stăpânirii otomane. Situația economică a locuitorilor s-a înrăutățit de la începutul secolului 18, din cauza decli­nului imperiului. Dar, la început, material locuitorii o duceau mai bine decât înainte, iar pacea internă a durat până la începutul secolului 19. Regimul fiscal era mai îngăduitor decât în regatele occidentale. Regimul fiscal cel mai dur în Țările Române a fost sub grecii fanarioți de religie ortodoxă.

Urmările grave ale stăpânirii otomane s-au resimțit atât pe plan economic (fărâmițarea proprietății agricole, monopolul comercial etc.), dar mai mult pe plan spiritual, social și politic (slugărnicia, delațiunea, corupția, lenea, pasivitatea, nepotismul).

Imperiul Otoman a fost o mare putere atât timp cât a avut sultani buni, adică până la moartea lui Suleiman Magnificul (1566) sau cel mult începutul secolului 17.

La fel ca și în cazul Imperiului Roman, armatele de profesie și o birocrație competentă și meritocra­tică, dependentă de suve­ran, au completat cu succes talentul sultanilor.

Meritocrația era posibilă pentru că otomanii nu aveau nobilime după mo­delul vestic, la fel ca și Țările Române.

Trebuie remarcat faptul că mai mult de jumătate din marii viziri nu au fost turci, ci creștini convertiți la islam din copilărie.

Rădăcinile islamismului turc au apărut pe vremea sultanului Abdul Hamid, ca o contrareacție a acțiunilor puterilor occidentale de a domina imperiul. Tot sub domnia lui (1878-1909) au început primele masacre ale armenilor. „Junii Turci“ și Atatürk ulterior au dus o luptă înverșunată împotriva organizațiilor și manifestărilor religi­oase. Ei puneau accent pe naționalism, nu pe religie.

Abdul Hamid a suspendat, în 1878, Constituția din 1876 și a transformat funcția de mare vizir într‑una decorativă, similar cu desființarea funcției de prim–ministru de acum.

Istoria se repetă. Vizita împăratului german Wilhelm al II-lea la Istanbul în 1898 a marcat debutul relațiilor speciale germano-turce. Armata turcă a început să fie instruită și condusă de ofițeri nemți, până în 1918. Economia – în special construcția de căi ferate, susținută cu capital german – a luat avânt. Rusia avea atenția îndreptată spre Asia Centrală, iar Marea Britanie spre Africa. Germanii au îndemnat lumea musulmană la război sfânt între 1914 și 1918, dar fără rezultat.

Dimpotrivă, britanicii au avut succes în orchestrarea revoltei arabe împotriva otomanilor. Tot în aceeași perioadă, trupe otomane au luptat în Dobrogea și în Galiția. În cel de-al Doilea Război Mondial, Germania a repetat această politică prin înrolarea unor populații musulmane în Wehrmacht și crearea a 3 divizii ale Waffen – SS cu efective alcătuite numai din ostași musulmani (13 Handschar, 21 Skanderbeg și 22 Kama).

După 1918, Mustafa Kemal Atatürk a aplicat conceptul „revoluției de sus“, preluat de la Otto von Bismarck.

Prin desființarea califa­tului, turcii nu au mai fost principala forță militară a lumii musulmane. S-a tăiat legătura între turci și islamul militant. Pe lângă abolirea califatului și sultanatului, s-a urmărit occidentalizarea cu orice preț a statului turc.

În același timp, cosmopolitismul și toleranța tipice imperiului defunct au fost înlocuite cu un naționalism fervent, îndreptat mai ales împotriva kurzilor.

Cu toate acestea, partidul lui Atatürk, Partidul Repulican al Poporului – CHP, a acționat ca un partid unic în perioada 1923-1945, regimul politic turc fiind unul autoritar, iar Atatürk – adeptul despotismului luminat. Abia urmașul său, Ismet Inönü, a permis multipartidismul în practică.

Modelul kemalist a fost preluat la scară largă în lumea arabă. Din păcate, eșecul unor asemenea copieri a dus la extinderea extremismului islamic.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...