Cel mai român dintre irlandezi, deja faimosul Peter Hurley, şi-a legat numele, de-a lungul anilor de când trăieşte în patria noastră, de Maramureşul al cărui înfocat avocat a devenit. De la festivalul creat de el, pe banii lui, „Drumul lung spre Cimitirul Vesel“, la o serie de iniţiative de promovare a satului românesc, Peter s-a dovedit un autentic Don Quijote convins că va putea învinge, pe drum, morile de vânt ale birocraţiei şi ale neîncrederii tipic româneşti.
Dar nu şi-a probat niciodată mai mult puterea de a visa decât atunci când a pornit-o la pas, având în spate un rucsac şi în mână o bâtă de drumeţ, pe drumul de la Săpânţa la Bucureşti. În căutarea ancestralei şi, pentru mulţi, de mult pierdutei ospitalităţi româneşti, Peter a mers pe drumurile ţării, pe timp de iarnă, făcând popas acolo unde îl apuca noaptea, bătând la porţi necunoscute unde a cerut adăpost. Incredibil pentru România secolului XXI a fost că, în ciuda tuturor prejudecăţilor şi a lipsei generale de încredere în bunătatea conaţionalilor noştri, Peter a găsit de fiecare dată un pat, o bucată de pită şi un ceai cald.
650 de kilometri în 26 de zile
La 26 noiembrie 2012, Peter Hurley a pornit într-o călătorie de 650 de kilometri, singur, pe jos, având ca unică sursă de supravieţuire bunătatea şi ospitalitatea oamenilor. A mers de la Cimitirul Vesel până la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, parcurgând câte 30 km pe zi. 26 de zile mai târziu, pe 21 decembrie 2012, ajungea la destinaţie.
La un an de la această aventură, irlandezul nostru a publicat şi cartea ce cuprinde povestea călătoriei sale. Volumul „Drumul crucilor“ (apărut la Editura Martor a Muzeului Ţăranului Român) – intitulat astfel pentru că Peter s-a recules la fiecare dintre sutele de troiţe şi de cruci care marcau locurile unor nefericite decese în accidente de maşină – ar putea fi nu doar scenariul unui road movie, ci şi un bildungsroman, căci drumul de la Săpânţa la Bucureşti s-a dovedit a fi unul cu adevărat iniţiatic.
Pe parcursul călătoriei, Peter Hurley a fost adăpostit în case de români, de unguri, de saşi şi de ţigani, traversând în calea lui judeţele Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Mureş, Harghita, Covasna, Braşov, Prahova, Dâmboviţa, Ilfov, ajungând în cele din urmă la Bucureşti.
Fiecare popas şi fiecare gazdă au poveştile lor, care de care mai emoţionante şi mai surprinzătoare, „felii“ aburinde din România profundă.
Pe drumul crucilor
Peter s-a transformat foarte repede din turist în pelerin, călăuzit fiind de Rugăciunea inimii şi poposind la fiecare cruce întâlnită în cale.
„Am început să-mi dau seama că troiţele din lemn, pictate în culori vii, care mi-au ţinut companie până acum pe drum, cu ştergarele, florile şi lumânările lor, sunt o trăsătură specifică mai degrabă comunităţilor ortodoxe. Sau, cine ştie, poate mai bine zis o trăsătură a comunităţilor româneşti care se întâmplă să fie şi ortodoxe.
Oricum ar fi, am început să le percep drept o puternică manifestare artistică, specifică fiecărei comunităţi. Dar mi-am schimbat percepţia pe parcursul drumului meu“, mărturiseşte în cartea sa Peter Hurley. „Până să pornesc în această drumeţie, toată viaţa mea am perceput crucifixul, cu forma sa catolică, statuară, tridimensională, ca pe un simbol al suferinţei lui Iisus Hristos.
Fiind statui sau sculpturi tridimensionale, mereu s-a încercat să se obţină o reprezentare cât mai fidelă a înfăţişării umane, care urmărea, fireşte, să redea cât mai verosimil patimile Mântuitorului. Dar, cu cât am mers mai mult şi am văzut nenumărate reprezentări ortodoxe ale crucifixului, am început să le percep ca pe un mesaj de bucurie. Nu bucurie pentru patimile lui Hristos, ci bucurie pentru că a biruit răul, luptând pentru a ne mântui pe noi. Aveau ceva de sărbătoare, comemorativ.
Cele mai multe dintre cruci erau concepute şi ridicate de fiecare gospodar în parte, şi nu de instituţii sau grupuri de oameni. Prin urmare, fiecare cruce reprezenta afirmarea liberă şi implacabilă a credinţei acelei persoane în Dumnezeu. Erau viu colorate şi împodobite (…). Şi mai era o dimensiune, cel puţin una percepută de mine de-a lungul acestei drumeţii: răspândirea lor extinsă. Erau atât de multe! M-am oprit la fiecare sfântă cruce pentru a mă ruga.
Am studiat-o pe fiecare în parte (…). Laolaltă, au deşteptat în mine un soi de conştienţă, astfel că am început să le percep colectiv. Într-un fel, ele au început să mă poarte, asemeni unor izvoare spirituale întâlnite pe drum, menite a-mi da puterea să merg mai departe. Deveniseră piatră de hotar de fiecare dată când intram într-un sat şi când ajungeam pe creasta vreunui deal. Era multă spontaneitate în amplasarea lor, o spontaneitate creativă, expresivă: fie în faţa unei case, fie pe câmp, lângă o căpiţă de fân, fie, de multe ori, aparent în mijlocul pustietăţii, special amplasate acolo pentru călători. Împreună, ele transmiteau un mesaj răsunător, reprezentând mărturia copleşitoare a faptului că «aici, cu toţii suntem credincioşi!»“.
