Acum 86 de ani, în august 1929, opinia publică şi clasa politică românească erau zguduite de greva minerilor de la Lupeni şi, mai ales, de reprimarea ei sângeroasă.
Armata şi jandarmii au înăbuşit în sânge revolta, împuşcând mortal peste 60 de oameni.
Acel deznodământ dramatic nu poate fi înţeles doar în contextul intern şi internaţional al epocii.
Criza economică din Europa, din perioada 1929 – 1933, nu a ocolit nici România, iar printre victimele crizei s-au numărat şi muncitorii.
România aderase la Organizaţia Internaţională a Muncii, creată în 1919, dar a a adoptat cu întârziere legi în spiritul acestei organizaţii. Abia în 1925 s-a aprobat Legea repausului duminical şi în sărbătorile legale. În 1928, răspunzând presiunilor internaţionale, România a adoptat noi legi care reglementau ocrotirea muncii minorilor şi a femeilor, precum şi ziua de muncă de 8 ore.
Iniţial, liderii Partidului Naţional Ţărănesc, de guvernământ, i-au încurajat pe muncitorii români să-şi revendice noile drepturi. Este posibil ca muncitorii să fi căzut şi în capcana unui joc politic, întrucât mina de la Lupeni era în proprietatea unor membri ai Partidului Liberal.
Minerii de la Lupeni se organizasera, din anul 1928 , într-un sindicat condus de Teodor Munteanu. Sindicatul nu avea orientare comunistă, pentru că la acel moment PCR era în ilegalitate şi avea o amprentă absolut derizorie asupra vieţii politice şi sociale din România.
Dimpotrivă, sindicatul de la Lupeni era apropiat de PNŢ, care dorea strângerea legăturilor cu mediile muncitoreşti.
Încurajaţi de noua legislatie şi de atitudinea binevoitoare a partidului de guvernământ, PNŢ, minerii din Valea Jiului au declanşat la sfârşitul anului 1928 un conflict de muncă.
Ei cereau aplicarea efectivă a noii legislaţii: ziua de lucru de 8 ore, majorarea salariilor cu 40 la sută, aprovizionarea cu alimente şi bocanci, precum şi interzicerea activităţii minorilor în subteran.
S-a încercat rezolvarea conflictului de muncă în justiţie, printr-un proces care a început la Deva. Prima sentinţă i-a nemulţumit pe sindicalişti, care s-au adresat instanţei superioare, Înalta Curte de Casaţie, ca să medieze conflictul.
Până în august 1929, aceste demersuri juridice nu erau finalizate.
Greva s-a declanşat în dimineaţa zilei de 5 august 1929, după ce Societatea minieră "Lupeni" s-a opus intenţiei Sindicatului de a plăti fiecărui angajat o zi de muncă din fonduri proprii. Imediat, circa 200 de muncitori s-au adunat pentru a comenta atitudinea patronatului şi au decis să oprească lucrul.
La grevă s-au raliat ulterior şi muncitori din alte mine, numărul total al protestatarilor fiind estimat la 6000. Totuşi, nu toţi minerii din zonă au aderat la grevă, unii dintre ei continuând să lucreze.
În prima zi a protestului, trupele de ordine nu au intervenit. Nici nu aveau forţa necesară, întrucât în zonă nu erau decât 18 jandarmi. În cursul serii, greva a degenerat spre acţiuni periculoase. Un grup de protestatari a ocupat prin violenţă Uzina electrică Lupeni, întrerupând alimentarea cu energie a locuinţelor, dar şi a unui puţ din mină. Acest lucru punea în pericol muncitorii din subteran, care puteau rămâne fără aer.
Drept urmare, în dimineaţa zilei de 6 august 1929, principalii demnitari ai judeţului Hunedoara – prefectul, primul procuror, comandantul corpului de jandarmi, subşeful Sigurantei Petroşani – s-au deplasat la Lupeni. Au venit însoţiti de 80 de soldaţi din Regimentul 4 Grăniceri şi de 20 de jandarmi.
Greviştii erau decişi să reziste până li se îndeplinesc cererile, dar soldaţii au deschis focul asupra lor. Presa vremii, atât cea internă cât şi cea străină, consemnează 68 de oameni decedaţi, dintre care jumătate au murit pe loc. Unii dintre ei ar fi fost găsiţi împuşcaţi în spate.
Represiunea a produs şi peste 200 de răniţi. Despre unii se relatează că erau păziţi de soldaţi şi pe patul de spital, în timp ce grosul forţelor de ordine era afară, pentru a-i ţine la distanţă, cu baionetele, pe ortacii care doreau să-i elibereze.
La data de 9 august 1929, sicriele cu trupurile celor ucişi au fost duse la cimitir în căruţe folosite, de obicei, la căratul bălegarului. Pe timpul înhumărilor, mulţimea de localnici a fost îndepărtată de cimitir la câteva sute de metri. La patru ore după înhumări, o companie de infanterie încă mai păzea cimitirul cu armele în poziție de tragere.
După înmormântări, la Lupeni s-a declarat stare de asediu. Hotelurile și restaurantele au fost închise, vânzarea de alcool a fost interzisă, iar populației i s-a interzis să mai iasă pe stradă după ora 8 seara.
25 de grevişti, unii dintre ei grav răniţi, au fost declaraţi dispăruţi. Forţele de ordine au considerat că s-au refugiat în munţi şi i-au mai căutat câteva zile. Până la data de 9 august au continuat arestările, iar trenurile cu trupe au continuat să sosească în regiune.
Presa vremii: "Trupa nu şi-a facut decât datoria”
La momentul grevei, societatea românească nu cunoştea nici realităţile din minerit, nici revendicările muncitorilor de la Lupeni. O primă reacţie la înăbuşirea grevei a apărut în ziarul Universul: "Trupa nu şi-a facut decât datoria. Vina nu e a ei. A tras. Bine a făcut şi bine e să se ştie că va trage ori de câte ori va primi ordin să o facă".
Ulterior, responsabilii represiunii au fost destituiţi.
Unul dintre primii intelectuali care au luat apărarea minerilor a fost scriitorul Panait Istrati. "La Lupeni, n-a fost o potolire a unei revolte, ci o vânătoare de oameni”, scria Istrati în toamna anului 1929.
Ce-i drept, Panait Istrati a fost un intelectual cu vederi de stânga. Mult după aceea, greva de la Lupeni a fost prezentată drept o mişcare revoluţionară (înainte de 1989), respectiv un complot al comuniştilor (după anul 1989). Totuşi, nu există dovezi în acest sens.
Autorităţile comuniste au permis şi realizarea, în 1963, a unui film artistic, intitulat „Lupeni 1929” . În film a jucat şi actriţa Lica Gheorghiu, fiica liderului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej.
