Iranul exploatează „arcul şiit” (ARTICOL INTEGRAL)

De la Kabul la Beirut, trecând prin Bagdad, se înmulţesc semnele unei escaladări a războiului rece dintre sunniţi şi şiiţi. Este efectul încercărilor Iranului de a-şi mări influenţa într-un Orient Mijlociu în plin tumult prin intermediul comunităţilor şiite.

Tensiunile din „arcul şiit” arată că Iranul dispune de mai multe cărţi de joc în şantajul strategic regional prin care vizează să iasă din izolarea internaţio­nală. Prin intermediul comuni­tă­ţilor şiite, Teheranul îşi extinde influenţa folosindu-le drept pioni. Siria oferă un mare teren de confruntare între o parte a lumii arabe şi Iran. Arabia Saudită şi Qatar, unde cancelariile sunt decise să  stopeze influenţa iraniană, susţin opozanţii sirieni. De partea sa, Iranul susţine militar şi financiar regimul de la Damasc, cel mai mare aliat în regiune. Cu doi susţinători în sânul Ligii Arabe, Irak şi Liban, teheranul încearcă să blocheze tentativele Arabiei Saudite şi Qatarului de a internaţionaliza criza siriană.

În Siria, unde regimul lui Bashar al-Assad recurge la vio­lenţe extreme, pentru a înăbuşi revolta populară, Teheranul şi-a trimis, clandestin, trupe de elită pentru a-şi susţine aliatul. Serviciile secrete occidentale estimează numărul combatanţilor iranieni la 15.000. Membri ai Gardienilor Revolu­ţiei cu sarcina de a reprima protestatarii sirieni. Cinci dintre ei au fost capturaţi zilele trecute de opozanţii sirieni în oraşul rebel Homs, supus unor violenţe barbare şi unde puterea foloseşte scuturi umane. Semn al existen­ţei unei  cooperări directe între cei doi aliaţi în represiunea din Siria este vizita de luna trecută la Damasc a influentului şef al Gardienilor Revo­luţiei, generalul Qassem Soleimani, considerat de analişti ca posibil succesor al preşedintelui iranian, Mahmoud Ahmadinejad, şi el un fost „gardian”. Anul trecut, SUA l-au acuzat că are legătură cu un presupus complot al unităţii Qods pen­tru a asasina ambasadorul Arabiei Saudite la Washington apelând la serviciile unui ucigaş al nar­co­trafi­canţilor mexicani contra sumei de 1,5 milioane dolari.

Surse iraniene arată că regimul ayatollahilor de la Teheran se teme de noi contestări populare ca urmare a crizei siriene. Iranienii sunt din ce în ce mai săraci sub efectul sancţiunilor internaţio­nale şi ajutorului financiar colosal dat regimului de la Damasc.

În prezent, Iranul nu are decât un singur aliat adevărat – Siria. Cele două state au semnat la 18 noiembrie 2004 un acord de asistenţă reciprocă potrivit căruia fiecare promite să vină în ajutorul celuilalt în cazul sanc­ţiu­nilor internaţionale. Ana­liştii arată că prăbuşirea lui Assad ar prejudicia minoritatea alauită (20% din popu­laţie), căreia îi aparţine clanul Assad şi ataşată şiismului. Căderea regimului sirian ar avea repercusiuni geopolitice majore asupra regiunii pentru că va spulbera axa Iran-Siria-Hamas-Hezbollah.

Strategie subterană

Iranul minează pacea şi stabilitatea în Golf şi secretarul de stat american Hillary Clinton declara că, „direct sau prin mandatari” ca Hezbollah şi Hamas, Iranul ­încearcă să  influenţeze evenimentele  în Egipt, Bahrein sau Yemen.

Manifestaţii conduse de şiiţi au izbucnit în Bahrein, minuscul regat din Golf, bogat în petrol şi aliat al SUA şi liderii sunniţi au acuzat Iranul şiit de ingerinţă în afacerile lor interne. Riadul, care vede influenţa Teheranului în spatele revendicărilor inspirate de revoltele din Tunisia şi Egipt, a trimis armata în ajutorul monarhiei sunnite.  Iranul a declarat în alte ocazii că Bahreinul este „a 14-a provincie” a Republicii Islamice. Bahreinul a fost prima ţară unde recentul val de revolte ce traversează lumea arabă a dezvăluit în mod semnificativ opoziţia dintre musulmanii şiiţi şi sunniţi. Mica monarhie din Golf are o valoare strategică considerabilă pentru SUA, care au acolo baza Flotei a 5-a. Ea protejează interesele americane în regiune şi asigură fluxul continuu de petrol din Golf spre Occident.  În plan militar, căderea Bahreinului înseamnă o poartă deschisă Teheranului.

În prezent, şiismul deţine o poziţie de neocolit în geopolitica Orientului Mijlociu, cu 140 milioane de adepţi şi importante minorităţi în diverse state. Succesele politice ale mişcării islamiste extremiste Hezbollah în Liban, dar mai ales venirea la putere a şiiţilor în Irak ilustrează un reviriment, iar Iranul, singura ţară unde şiismul este religie de stat din secolul al XVI-lea, se prezintă ca un apărător al acestei religii minoritare în rândul majorităţilor sunnite. Ansamblul statelor arabe din regiune se tem de un posibil arc şiit din Teheran până în Liban, trecând prin ţările Golfului, istoria recentă a  Iranului fiind caracterizată de rupturi, acţiuni oculte şi o susţinere a mişcărilor teroriste. Influenţa deloc neglijabilă a reţelelor sale religioase şi mijloacele financiare consacrate politicii sale pro-şiite permit Teheranului să-şi facă auzită vocea. Numai că Iranul, înconjurat de vecini adesea ostili, se simte izolat. Persan înconjurat de state arabe şi şiiţi în inima puterii sunnite, Iranul încearcă să obţină o armă nucleară care i-ar permite să se afirme în plan mondial.

Acţiunea dusă de Iran în regiune este dificil de detectat şi se caracterizează prin folosirea limbajului dublu şi pe acţiuni secrete prin care încurajează orga­nizaţii aparent fără legături cu puterea, dar care sunt vectori ai influenţei iraniene. Politica activă a oulemas-ilor şi-a arătat roadele atât în Afganistan, cât şi în Liban sau, mai recent, în Irak.

Afganistan

În ultimele două decenii, Iranul a fost doar un actor de rangul doi pe scena afgană, motivat în principal de voinţa de a nu înfrunta fosta URSS când a intervenit în Afganistan, apoi de războiul cu Irakul şi venirea la putere a talibanilor, anti-şiiţi şi anti-iranieni. După căderea talibanilor, ca urmare a intervenţiei SUA, Iranul a revenit pe solul afgan datorită reţelei sale dezvoltate în rândul mino­rităţii hazaras. Aceşti şiiţi afgani reprezintă 16% din popu­laţie şi înfruntarea cu paştunii sunniţi rămâne una din cheile viitorului acestei ţări, indiferent de alian­ţele de moment. În timpul celor zece ani de conflict, afganii au reuşit să evite o formă de violenţă – cea a confruntărilor dintre sunniţi şi şiiţi. Dar, în decembrie trecut, totul s-a schimbat. În atacurile coordonate contra musulmanilor şiiţi în trei oraşe din ­Afganistan, bombele au ucis 63 de persoane şi au rănit 150. Lashkar-e-Jhangy, un grup pakistanez legat de Al Qaeda, a revendicat atentatele, scopul fiind declanşarea unui război civil intercomunitar. Tactică folosită înainte de Al Qaeda în Irak, Pakistan, şi mai recent, în Egipt şi care reflectă o periculoasă schimbare de orientare a conflictului afgan în momentul în care SUA şi aliaţii se pregătesc să părăsească ţara.

Sudul Libanului

Dominat de şiiţii Hezbollah, aliaţi ai Siriei şi Iranului,  guvernul libanez afirmă că nu doreşte să se amestece în treburile vecinului sirian. După trei decenii de tutelă a Damascului, liderii celor două comunităţi libaneze, urmăriţi de amintirea războiului civil, susţin unitatea naţio­nală. Comunitatea sunnită este divizată între partizanii guvernului şi cei ai dinastiei Hariri, apropiaţi de Arabia Saudită şi deci ostili regimului sirian. O sfidare redutabilă pentru precarul echilibrul politic libanez iar  tensiunile din „arcul şiit” demonstrează că Iranul dispune de mai multe cărţi de joc în şan­tajul strategic regional.

În Liban, angajarea Iranului este la scară mai amplă. Greutatea demografică a comunităţii şiite libaneze, prima în Ţara Cedrilor, apoi reuşita politică a Hezbollah au deschis calea jocului şiit al ­Teheranului. Banii iranieni au inundat Libanul, mai ales în ­Baalbeck. Susţinerea mişcării Amal şi mai ales a Hezbollah a devenit semnificativă prin trimiterea de Gardieni ai Revoluţiei înarmaţi şi furnizarea, mereu de actuali­tate, de armament modern acestei mişcări teroriste pentru Washington. Banii iranieni au permis formarea miliţiilor Hez­bollah şi implantarea de opere sociale în comunitatea şiită. Liderul Hezbollah, şeicul Hassan Nasrallah, întreţine bune relaţii cu ghidul suprem iranian, Khamenei, şi mişcarea a devenit membru activ pe scena politică libaneză cu membri în parlament şi în guvern.

Irak

În Irak, coexistenţa dintre premierul şiit Nouri Kamal al-Maliki, apropiat de Iran, şi aleşii minorităţii sunnite nu a supra­vieţuit plecării militarilor americani şi autoritarismului şefului guvernului care  marginalizează sunniţii, kurzii şi laicii.

În Irak, Iranul şi Arabia Saudită, două puteri regionale, îşi apără interese strategice concurente, scop în care şi Teheranul şi Riadul exploatează solidari­tăţi confesionale, şiite pentru unul, sunnite pentru celălalt.

Pentru Iran, Irakul reprezintă câmpul de acţiune ideal pentru a-şi exercita influenţa prin intermediul şiismului.  Afganistanul şi în mare măsură Libanul reprezintă pentru Iran o miză secundară. În Irak, Iranul practică influenţa la scară mare, circa 60% din irakieni fiind şiiţi. Cu cât situaţia din Irak se deteriorează, cu atât mai mult Iranul dispune de capacitatea de imixtiune în inima instituţiilor irakiene. Aici şi-a desfăşurat toate armele arsenalului său: influenţa religioasă a mollahilor irakieni din oraşele sfinte, care dispun şi de paşa­poarte iraniene şi legături privilegiate cu fiecare din cele patru curente politice irakiene. În plus serviciile secrete iraniene şi-au implantat agenţii în Irak. Guvernul iranian se folo­seşte de slăbiciunile irakiene şi, cultivând o doză de haos, îşi păstrează influenţa.

Spionii din Baku

Ambasadorul Azerbaidjanului la Teheran a fost convocat la Ministerul de Externe pentru a asculta protestele iraniene contra „acţiunilor Mossadului israelian la Baku”, anunţa agenţia iraniană de presă IRNA. Acest mic stat de 8 milioane de locuitori, populat în majoritate de azeri, a căpătat un interes special pentru serviciile secrete israeliene – are o frontieră comună cu Iranul de peste 700 km. Potrivit lui Aras­tun Orujlu, fost responsabil al contraterorismului azer, frontiera cu Iranul este un teren de prim-plan pentru colectarea de informaţii privind Iranul. El a comparat regiunea cu „Norvegia în primul război mondial sau cu Casablanca în cel de-al doilea război mondial. Este centrul mondial de spionaj”. Nu există însă  decât un mic număr de agenţi israelieni care operează mult mai eficient decât miile de agenţi iranieni. Teheranul şi-a trimis de mult agenţii în Azerbaidjan şi reţelele lor sunt deranjate de intrarea în zonă a oamenilor Mossadului. Iranienii acţionează în plină zi, pentru că doresc să se ştie că sunt acolo. Israelienii sunt mai subtili, asemenea americanilor. Surse din serviciile secrete azere afirmă că la Baku existenţa reţelelor de spionaj sunt un „secret al lui Polichinelle”. „Ştim cu toţii că sunt foarte prezente aici. Singurul secret care mai există constă în a şti ce sume de bani plătesc ca mită guvernului “.

Ministerul azer de Externe consideră nota de protest a  Teheranului o afirmaţie mincinoasă ca răspuns la propria notă adresată ambasadorului Iranului privind participarea  agen­ţilor secreţi iranieni la un complot ce viza uciderea străinilor în Azerbaidjan. „Times” a publicat un interviu cu un agent al Mossad în Azerbaidjan care a confirmat existen­ţa unei baze a agenţiei de infor­maţii în apropierea Iranului. Identificat sub numele de „Shimon”, el a declarat că există circa 12 agenţi care lucrează în exteriorul bazei. „Pre­zenţa noastră aici este liniştită, dar consistentă. Ne-am întărit prezenţa anul trecut şi asta ne apropie enorm de Iran.”