CORESPONDENŢĂ DE LA CAIRO
Închipuiţi-vă un Ferentari de 5 milioane de oameni, îngropat în gunoaie şi brăzdat de uliţe de pământ. Embaba-Giza, cea mai mare mahala din Cairo, fierbe împotriva lui Mubarak. Tineri profesori sau inventatori premiaţi trăiesc aici, în mizerie cruntă.
„Străinii vin în Egipt şi văd piramidele, văd Sfinxul şi zic că e bine. Dar pe străzi e dezastru, oamenii trăiesc în gunoi. De-aia vreau ca Mubarak să plece”, spune Mehrez Saeed Gad, un electronist de 37 de ani care trăieşte în cea mai cruntă mizerie, într-o cotineaţă din Embaba-Giza, mahalaua de 5 milioane de locuitori din nordul capitalei Cairo.
Aici totul pare în putrefacţie, până şi blocurile scunde, negre de jeg şi legate într-o măţăraie de sârme pentru întins rufele, iar maldărele de gunoaie care umplu uliţele de pământ sunt peisajul de zi cu zi al egiptenilor de aici. Totul e mic, înghesuit, pute a gunoi putred şi e mânjit de mizerie. “Turiştii şi jurnaliştii nu ajung niciodată în Embaba,” ne-a confirmat Nasr, ghidul nostru, ceea ce ne-a zis şi Mehrez. În această ghenă în care sunt forţaţi să trăiască claie peste grămadă atâţia oameni, taxiurile se înghesuie cu cărucioare trase de măgăruşi, iar printre clădiri oamenii îşi cresc capre sau găini.
Inventatorul Mehrez visează să poată să-şi dezvolte invenţiile, premiate la târguri de inventică internaţionale, într-un mediu schimbat, în care să nu se mai sufoce de mizerie. Mehrez trăieşte cu aproximativ 50 de dolari pe lună, într-o cămăruţă fără baie sau apă, doar cu un pat, un primus şi un calculator şubred, conectat la internet. Toţi bănuţii, pe care îi câştigă ca depanator de sisteme electrice la autoturismele noi, şi-i investeşte în invenţiile sale.
Mândria sa este o cutie neagră, electronică, un fel de alarmă care protejează vilele sau casele la care el poate doar visa: îndepărtează hoţii prin şocuri electrice, poate scurge apa din piscină în 20 de secunde, dacă un copil nesupravegheat pică în ea sau poate întrerupe gazul în 4 secunde, dacă este sesizată o scurgere. A fost premiată în 2010 la Bucureşti, dar şi în Kuwait.
„Egipt a fost leagănul civilizaţiei, istoria sa este o mândrie. Mubarak şi oamenii săi au făcut din Egipt un rahat, au dat la pământ toată această civilizaţie. Ţara are nevoie de tehnologie înaltă, de construcţii, de sistem de sănătate. Egiptenii plătesc taxe, iar guvernul nu face nimic pentru ei”, explică Mehrez de ce Mubarak trebuie să plece. Până atunci, inventatorul visează la ce ar putea face cu invenţiile sale în Bucureşti, la Piaţa Unirii, unde a rămas fascinat de fântânile imense cu arteziene: una dintre invenţiile lui este o arteziană care poate răci sau încălzi aerul din jurul ei, poate emana arome şi dezinfectează aerul de microbi. „Ştiu că România nu e o ţară bogată, dar când am fost acolo la Târgul de inventică, m-am simţit atât de liber, mi-au venit atâtea idei!”, îşi aminteşte Mehrez.
În Egipt, în schimb, Mehrez e tratat ca un duşman al poporului: pe când servea ca soldat, când a vrut să construiască o pereche de încălţări pentru armată, care să poată detecta minele de la distanţă şi a evita astfel moartea soldaţilor, i s-a spus să plece din Armată şi i s-a făcut dosar de urmărire.
Salariu de profesor: 20 de dolari pe lună
Într-un alt cotlon din Embaba-Giza, tânărul Mustafa, 25 de ani, a studiat istoria şi trăieşte acum într-o cameră care stă să cadă pe el, cu pereţii coşcoviţi de jeg, dincolo de care nu se mai distinge culoarea. Ghidul nostru, Nasr, ne-a adus aici într-un taxi în plină noapte şi ne-a zis că, în ciuda aparenţelor de cartier rău famat, oamenii sunt foarte prietenoşi. Nasr are 25 de ani şi este pictor, însă uneori lucrează cu firme de IT pentru că se pricepe şi la calculatoare.
Nu există apă curentă la Mustafa acasă, aşa că igiena este o comoditate de lux în coşmelia lui. În toată mahalaua, nu există serviciu de salubritate şi apartamentele cu maxim două camere nu sunt niciodată încălzite şi nu au gaze. La televizorul peticit cu bandă adezivă al lui Mustafa se derulează imagini cu piaţa Tahrir şi comentariul este în arabă, dar nu este programul unei televiziuni egiptene.
„În Tahrir se duc să protesteze săracii, normal că bogaţii stau acasă şi le convine viaţa. Tinerii din Egipt au ajuns să facă orice pentru bani, pentru a putea duce o viaţă decentă. Se duc în Europa să spele vase, ca să poată strângă bani şi visează că se îmbogăţesc”, zice Mustafa, masându-şi mâna dreaptă, pe care rănile de la o fereastră spartă în piaţa Tahrir abia au început să i se vindece. Deasupra patului, pe perete, şi-a scris cu markerul „Jos Mubarak”, în arabă. Mustafa a încercat timp de jumătate de an să predea istoria la o şcoală din Cairo. A cedat însă: 20 de dolari pe lună era o sumă cu care nu putea nici măcar să mănânce. Acum câştigă ceva mai mult din decodarea şi depanarea de electronice sau calculatoare. Prietenul său, Muhamad, predă limba arabă la şcoala primară şi, deşi are o vechime de câţiva ani, abia a ajuns să câştige vreo 50 de dolari (300 de lire egiptene) pe lună.
Este fascinant să vezi cum în această mizerie se poate discuta cu tineri musulmani despre istorie, despre politică, despre Israel sau imaginea proastă a Islamului în Occident. „E adevărat că televiziunile vestice spun lucruri rele despre Islam, că musulmanii sunt răi?”, ne întreabă Mustafa. Le vezi mirarea când le zici că nu este deloc aşa şi că lucrurile acestea le sunt probabil băgate în cap de propriii politicieni. Nimic nu e tabu în discuţia cu ei şi sunt dispuşi să asculte chiar şi argumente pentru care israelienii ar merita să aibă şi ei loc, cu statul lor, pe acest pământ. În locul lui Mubarak ar accepta pe oricine, numai să facă ceva pentru bunăstarea egiptenilor de rând. „Totuşi, dacă Fraţii Musulmani vin la putere, s-ar putea să ajungem la fel ca iranienii”, se gândeşte Mustafa, sorbind dintr-o bere.
Paranoia pe străzile din Cairo
E greu să intri ca străin într-un cartier ca Embaba-Giza şi să începi să pui întrebări despre viaţa sub regimul lui Mubarak. Pe stradă, atitudinea oamenilor e împărţită: fie sunt speriaţi şi nu vor să vorbească, fie devin agresivi. La un colţ de stradă, Nasr ne-a introdus unui grup de egipteni care îşi beau ceaiul. Când au auzit că suntem jurnalişti străini, ne-au tras imediat scaune şi ne-au oferit ceai. Unul dintre ei rupea engleza şi a apucat să ne spună că guvernul lui Mubarak nu a făcut nimic, de 30 de ani, pentru Embaba-Giza: „Nu sunt locuri de muncă, nu este educaţie, nu e sănătate. E interesat să ţină oamenii săraci”.
Hassan, prieten de-al lui care a lucrat la hotelul Hilton, spune şi el că „ne-am săturat de Mubarak”, din aceleaşi motive. Deschiderea oamenilor pentru confesiuni anti-Mubarak e întreruptă însă de mulţimea de oameni care se adună în jurul nostru, unul dintre ei părând să fie patronul ceainăriei. Vocile se transformă în ţipete, doi dintre interlocutorii noştri se ridică şi dau să plece, dând a lehamite din mână. „Hai să o ştergem, băieţi”, ne şopteşte serios Nasr.
Ne-am ridicat de pe scaune şi am părăsit zona rapid, fără să ne mai uităm cine ne ţine partea şi cine vrea să ne gonească. Nasr ne-a tradus ameninţările care plutiseră în jurul nostru: „Unul dintre tipi m-a întrebat de ce am adus străini în Embaba, egiptenii îşi vor câştiga drepturile singuri, nu au nevoie de ajutorul străinilor. Mi-a zis să plecăm de aici că altfel ne omoară-n bătaie. Sunt nişte tâmpiţi care cred ce le zice Mubarak: că ziariştii au fost trimişi de Israel, ca să facă Egiptul să arate prost”. Altora, mai spune Nasr, le e pur şi simplu frică de informatorii poliţiei, care ar putea să-i toarne că discută cu străinii.
