Noaptea e încă stăpână peste sat. Nici ora cinci dimineaţa nu s-a făcut şi deja au apărut primele focuri în curţi. Iese omul din casă, în mijlocul ogrăzii sale, şi aşează un snop de boji. Sunt un fel de coceni, pe care i-a cules din câmp, astă-toamnă. Din ei va răsări acum pălălaia de foc. Iar în jurul focului se pun câteva scaune. Pentru cei trecuţi în lumea de dincolo. Câte nume sunt în lumea de dincolo, din fiecare familie, atâtea scaune. Azi se vor întoarce morţii acasă. Se vor aşeza pe scaune, să se încălzească la foc. Iar rudele lor, cele vii, sunt şi ele tot lângă foc. Se formează o comuniune între cele două lumi. Nu mai există nicio barieră. Asta se întâmplă în satul Salcia din judeţul Dolj. O dată pe an, în Joia Mare, dinaintea Paştelui. Atunci când, după preceptul ortodox, este Joia Patimilor, ultima zi în care se mai pot pomeni morţii, înainte de marea sărbătoare a Învierii lui Hristos. Dar aici, la Salcia, oamenii au o tradiţie mai aparte, din moşi-strămoşi, când cei vii şi cei morţi se întâlnesc.
“Doamne, lasă sufletele să vină la foc”
Suntem în curtea familiei Bălăşin. Ei au avut mare necaz anul trecut. Le-a murit fata de 24 de ani, Ionica, în noiembrie. De la o insuficienţă hepatică. Tatiana, mama fetei, ne primeşte în curte. I-am auzit de departe bocetul, în întunericul şi liniştea nopţii. Femeia aşează bojii, plângând. Soţul ei, Victor, stă deoparte, îngândurat. Bărbatul a adus un scaun lângă foc. Pentru fata lui, pe care o aşteaptă acum să se întoarcă acasă. Măcar pentru câteva clipe. “Anul trecut, până să moară, fata mea striga că vrea să vină acasă”, plânge mama, aprinzând focul. ” Doamne, lasă sufletele să vină la foc”, aşa se spune aici, după obicei. Şi pe urmă femeile bocesc. Fiecare îşi strigă, după nume, copilul, soţul, fratele, alte neamuri. Acum e trecut de ora cinci şi focurile au răsărit deja în toate curţile. Satul e treaz. Se aud de peste tot bocete, amestecate cu cântatul cocoşilor şi lătratul câinilor. Cel mult un sfert de oră durează procesiunea. Atât “trăieşte” focul.
“Satul” crucilor
La fiecare casă încep, imediat după aceea, pregătirile de drum. Femeile se îmbracă bine- e încă frig în acest martie capricios, apoi iau la subraţ un alt snop de boji. Şi ţin în mână un “ciob” plin cu foc. Este un ibric în care s-a pus tămâie. Şi aşa pleacă fiecare om la drum. E o cale de aproape doi kilometri, din Salcia până pe culmea dealului Serbului, care străjuieşte satul. Acolo, sus, pe deal, este un alt “sat”. E sălaşul celor trecuţi în cealaltă lume. Cimitirul. Ca nişte umbre, în întuneric, oamenii cei vii mărşăluiesc spre “satul” din deal. Doar tăciunii aprinşi se văd aliniaţi, pe drumul din pământ, vălurit de potopul de ploaie care a maturat zona cu numai câteva ore înainte. Dar nu contează vremea, bună sau rea, îmi spune altă femeie, Ana Vulpe. Obiceiul trebuie dus la capăt cu orice preţ. “Altfel, se supără morţii. Că ei aşteaptă să se încălzească, o dată pe an, chiar în ziua asta”, mi se explică.
Bocete sub cer
Ajungem pe culmea dealului. Crucile înalte, din lemn, cu braţe largi, “zgârie” cerul abia eliberat de nori. Lumea se împrăştie prin cimitir. Fiecare la mormântul celui apropiat de suflet, pe care acum îl plânge. Se aprind întâi lumânări. Şi din nou bocete. “Omul meu”, “băiatul meu”, “fata mea”, “auzi-mă, că nu mai pot”, “hai, deschide poarta, să vii lângă foc”, “hai, să vorbeşti cu mine”, “de ce-ai plecat aşa devreme ?”, “ieşi afară, să stai lângă foc”. Lângă fiecare mormânt se aude o voce rostind cuvinte plânse, cântate sacadat. Apoi se aprind focurile. Câte unul la capul mortului. Şi un foc mare în mijlocul cimitirului, pe “uliţa” principală. Dar şi pălălăi mai mici pe marginea ţintirimului. Se zice că sufletele morţilor se adună fie pe marginea “satului” lor, fie în jurul flăcărilor mari, din mijloc. Focurile parcă au trezit ziua din somn, pentru că, dintr-odată, cerul e brăzdat de o geană de lumină, parcă venită din altă lume. E şase dimineaţa. Procesiunea se încheie. Oamenii se întorc acasă. Cei vii. Iar rudele lor, morţii, se retrag la “casa” lor. Întâlnirea s-a terminat. Pe anul acesta.
Tradiţii uitate
Greu mai găseşti tradiţii populare autentice în România de azi. Am telefonat la mai multe muzee etnografice, şi în Bucureşti, şi în provincie, întrebând specialiştii. Peste tot păreri de rău, din cauza ritualurilor care acum mai sunt prezente doar în cărţile de specialitate. Am avut noroc la Muzeul Etnografic din Craiova, unde etnologul Cornel Balosu ne-a recomandat comuna Argetoaia. E unul dintre puţinele locuri din judeţul Dolj, dar şi din România, unde o tradiţie milenară se încăpăţânează să înfrunte timpurile moderne. “E un obicei ale cărui rădăcini nu se cunosc. E dintotdeauna acolo, în satul Salcia”, zice expertul. Am ajuns în acel loc. Dintre cele 12 sate care aparţin de comuna Argetoaia, numai în Salcia s-a păstrat acest ritual. Ce-i drept, actualul sat Salcia a fost comună, până în 1968. Poate de-asta şi tradiţia specifică doar acestei localităţi, care numără în prezent 750 de gospodarii şi 1.400 de persoane, după informaţiile primite de la primarul din Argetoaia, Mircea Bezna.
Crucile “arestate”
Altă istorie, cea a crucilor din Salcia. De la ele a plecat supărarea localnicilor, pe vremea comunismului. Aici mai există un obicei. După ce a murit omul, la pomana de şase săptămâni se face o punte pe marginea drumului, în faţa casei pe care el a zidit-o în timpul vieţii. O punte peste canalul de scurgere a apei pluviale. Dar puntea din lemn are alt înţeles- e “podul” care face legătura între lumea de aici şi cea de dincolo. Să treacă sufletele mai uşor, dintr-o lume în alta. Iar în dreptul podului se pun cruci. Ale celor morţi. Atunci, la parastas, se înfig în pământ. Erau sute de cruci de-a lungul drumului principal din Salcia, până în anii ‘80, povestesc azi localnicii. Şi zeci de podeţe. Dar au venit autorităţile comuniste şi le-au desfiinţat pe toate. Nu se potrivea obiceiul acesta cu ateismul socialist. Dar meşteşugul n-a dispărut. Am mers acasă la unul dintre meşteri, Paul Balaci, care face parte din a treia generaţie de cruceri din familia sa. Crucea are braţele largi, un acoperiş, dar ” îmbrăcămintea” sa cea mai spectaculoasă este albastrul. “Culoare vie”, zice gazda noastră. Pentru mort. Şi desene. Tot în culori vii -roşu, verde, galben. Desene cu momente din viaţa celui pentru care destinul pe acest pământ a fost întrerupt.
Ultimul “pod”
Preotul din satul Salcia, Ionuţ Pavel, este convins că tradiţia va dăinui, chiar dacă acum satul e dominat de bătrâni, copiii lor fiind plecaţi la muncă în străinătate. “Dar copiii se întorc acasă”, zice părintele, descriindu-şi enoriaşii drept oameni “foarte credincioşi”. Despre acest obicei au vorbit mari cărturari ai ţării, precum Nicolae Iorga. El spunea că românii nu şi-au uitat limba şi mormintele înaintaşilor, pentru că între cei vii şi cei morţi este o legătură, un pod. Măcar aici, în Salcia, “podul” încă mai dăinuie azi. O ultimă legătură între lumea noastră şi cea de dincolo.
