Un teatru celebru aflat în pragul ruinei, şi un actor renumit, aflat pe culmile gloriei, şi-au unit destinele acum opt ani. Ce se întâmplă când tradiţia britanică se împreunează cu energia americană?
Un mic rezumat al carierei – în film – a lui Kevin Spacey, născut în 1959: 1986-1994 – 13 filme, dintre care unele chiar foarte bune, de care însă mai nimeni nu îşi mai aduce aminte. 1995-1999 – alte 13 filme, în numai patru ani, care i-au adus două Oscaruri (pentru The Usual Suspects şi American Beauty), multe alte premii şi nominalizări (pentru Seven, Outbreak şi L.A. Confidential) şi l-au propulsat în rangul unei vedete de categoria I. 2000-2010 – 22 de filme, dintre care doar puţine au fost memorabile: din punct de vedere financiar, rolul lui Lex Luthor în Superman Returns, iar din punct de vedere artistic, Beyond the Sea – un biopic despre cântăreţul Bobby Darin, scris, regizat, şi produs de Spacey, care a intrepretat de altfel şi rolul principal.
Şi un mic rezumat al istoriei teatrului Old Vic, din Londra: înfiinţat în 1818, a avut pentru început rolul de a prezenta piese serioase unui public descris în 1824 de actorul Edmund Kean (unul dintre cei mai mari actori ai secolului 19) drept “o adunătură de brute ignorante”. După ce a trecut prin diverse mâini şi a îndeplinit diverse funcţii (printre altele, sala de adunare a ligii prohibiţioniste din Marea Britanie), în 1929 teatrul a primit o trupă proprie, condusă de legendarul Sir John Gielgud. Deteriorat de bombardamentele germane în al doilea război mondial, Old Vic a fost refăcut la sfârşitul anilor ’40, şi cunoaşte o perioadă de glorie în anii ’50, din trupă făcând parte, printre alţii, Laurence Olivier, Ralph Richardson, Richard Burton şi Judi Dench. În 1963, Old Vic renunţă la propria trupă şi devine sediul trupei Teatrului Naţional. În următorii 13 ani, până când Teatrul Naţional se va muta într-un nou sediu, actori ca Peter O’Toole, Albert Finney sau Anthony Hopkins vor juca pe scena sa. Activităţile teatrale continuă până în 1998, când proprietarul decide să îl scoată la vânzare. Ofertele de cumpărare venite din partea unor speculanţi (se zvoneşte ba că teatrul va deveni un gigantic club de striptease, ba că se va transforma într-o sală de bingo sau un pub) trezesc indignarea londonezilor, şi în cele din urmă clădirea este achiziţionată de fundaţia Old Vic Theatre Trust. Pe fondul unor mari greutăţi financiare în administrarea teatrului, în 2003, Kevin Spacey este numit director.
De la vis la realitate
Această întâlnire a două destine nu este atât de neaşteptată pe cât pare la prima vedere; nu numai că Spacey apăruse deja pe scena Old Vic-ului în repetate rânduri, dar el îşi dorise de mult să conducă un teatru – într-un interviu din 2006, actorul îşi aminteşte că la vârsta de 13 ani visa împreună cu cel mai bun prieten al său să construiască un teatru în locul casei acestuia, şi chiar mai păstrează şi astăzi schiţele unui amfiteatru, desenate pe şerveţele de hârtie.
Totuşi, între vis şi realitate există câteva diferenţe – şi ele nu sunt neapărat mici. După entuziasmul iniţial provocat de numirea lui Spacey în funcţie, care a generat o atenţie sporită atât a mass-mediei cât şi a spectatorilor, au urmat prima decizie importantă a lui Spacey, şi anume stabilirea unui repertoriu. Dacă la început criticii au privit cu oarecare îngăduinţă alegerile lui Spacey (care, pentru început, au constat în general din piese moderne, nu din cale afară de apreciate de critica londoneză), în 2006 o parte din presă a lansat un atac dezlănţuit împotriva sa. Motivul? The Ressurection Blues – un spectacol care, deşi avea toate şansele să devină un hit – regia avea să fie semnată de Robert Altman şi distribuţia îi includea pe Matthew Modine, Maximilian Schell şi Neve Campbell – a fost scos din program după numai câteva reprezentaţii, fiind un fiasco de proporţii destul de mari pentru un teatru care avea oricum de luptat cu dificultăţi financiare. S-a cerut, bineînţeles, capul lui Spacey (demisia sa, adică), dar acesta nu a marşat, având de altfel un argument destul de bun, şi anume faptul că sub conducerea sa, teatrul şi-a dublat numărul de spectatori faţă de stagiunile anterioare.
Din fericire, după eşecul cu Ressurection Blues, teatrul a avut parte de o serie de succese, astfel încât aceiaşi critici care, în 2006, îi ceruseră lui Spacey “să-şi ia catrafusele şi să se care din oraş” (acestea sunt chiar cuvintele actorului), au lăudat munca sa cu numai doi ani mai târziu, numind stagiunea 2008 “una dintre cele mai bune din toate timpurile” şi acordându-i lui Spacey un premiu special pentru activitatea sa ca director artistic.
Oricum, faptul că în numai opt ani (dintr-un contract de zece ani, pe care actorul a anunţat că îl va prelungi probabil cu cel puţin alţi doi) Kevin Spacey a reuşit să facă dintr-un teatru aflat în pragul ruinei o instituţie stabilă din punct de vedere financiar şi încununată de succes artistic, spune multe despre calităţile manageriale ale americanului. Nu în ultimul rând, la acest succes au contribuit şi numele grele care s-au perindat pe scena Old Vic-ului în ultimii ani: Ethan Hawke, Richard Dreyfuss, Mary Stuart Masterson, Ian McKellen, Jeff Goldblum şi, desigur, Kevin Spacey, sunt numai câteva dintre ele. De asemenea, Spacey a adus în Old Vic şi mulţi regizori de prima mână, printre care Sam Mendes (regizorul britanic şi-a început cariera în teatru, însă este cunoscut publicului internaţional mai ales pentru lungmetrajele American Beauty şi Revolutionary Road), Richard Eyre şi Trevor Nunn, doi dintre cei mai importanţi regizori britanici contemporani. Succesul la public i-a dat dreptate lui Spacey şi din punctul de vedere al opţiunilor sale artistice; “când mi-am luat în primire postul”, spune Spacey, “m-am uitat la ce s-a întâmplat în acest teatru înaintea mea şi am decis să nu încep cu clasicii – ceea ce mi-a atras furia criticilor. Însă conduc un teatru comercial, şi cred că dacă am fi început cu Ibsen, Shakespeare, Shaw şi Cehov, nu am fi avut o audienţă prea largă”.
Când ai nevoie de bani, cere!
În cei opt ani de când conduce Old Vic-ul, Spacey a reuşit să rămână indiferent atât la criticile proaste cât şi la cele bune – şi asta pentru că îi face pur şi simplu prea multă plăcere să conducă acest teatru, şi rezultatele sunt prea mulţumitoare pentru el, ca să îl intereseze ce crede altcineva. De altfel, criticile le primeşte în general pentru direcţia artistică a teatrului, însă puţini observă realizările sale în celelalte domenii. De exemplu, în 2009, la premiera spectacolului Inherit the Wind, Spacey a preferat să vorbească despre acoperişul deteriorat, care necesită reparaţii, şi despre noile scaune de la parter: “iubesc partea asta a muncii mele, şi acesta continuă să fie cel mai provocant şi satisfăcător job pe care l-am făcut vreodată”, a declarat actorul. Iar cum un acoperiş nu se repară singur, Spacey s-a lansat în cel mai pur stil american într-o campanie de strâns bani: “În ultimele şase luni am adunat mai mult decât în ultimii doi ani”, spunea actorul într-un interviu. “Şi ajută să fii Kevin Spacey, vedeta de la Hollywood, pentru că aşa pot să fac oamenii cu bani să stea de vorbă cu mine”. Un alt atu al său, spune Spacey, este faptul că este american şi că nu se sfieşte să ceară bani: “N-am nici o problemă să spun cuiva “Vreau să semnezi un cec. Vorbim de şapte luni despre asta, şi am luat de cinci ori masa împreună. De-ajuns, acum vreau banii”. Şi”, adaugă Spacey, “pot să fac asta pentru că ani de zile am văzut tot felul de politicieni făcând exact acelaşi lucru”.
Aceşti bani nu sunt însă folosiţi numai pentru reconstrucţia teatrului; Spacey a pus pe picioare şi proiectul Old Vic New Voices, care susţine financiar tineri actori, regizori şi dramaturgi şi investeşte în programe şcolare pentru a apropia teatrul de publicul tânăr. De asemenea, Old Vic încearcă să fie un reper cultural atât pentru cei care trăiesc în Lambeth, cartierul londonez în care se află teatrul, oferindu-le acestora bilete la o treime din costul normal, cât şi pentru tinerii în vârstă de sub 26 de ani, care plătesc pentru bilet numai 12 lire sterline (în condiţiile în care preţul normal este aproape de patru ori mai mare). Faptul că Spacey a reuşit să ţină în viaţă acest program, în condiţiile în care teatrul nu primeşte nici un fel de subvenţie de la stat, ci se finanţează strict din vânzarea de bilete, sponsorizări şi donaţii (Spacey însuşi a renunţat în 2006 la salariul de director, care însuma 100.000 de lire sterline), este un argument în plus în favoarea calităţilor sale manageriale.
Viitorul, între artă şi bani.
Ideile lui Spacey pentru viitorul teatrului – dar şi pentru cel personal – sunt la fel de ambiţioase ca cele de până acum. Anul 2011 a debutat cu un proiect numit Platform, o performanţă care a combinat atât actori profesionişti cât şi amatori – în total, 120 de persoane, şi care a încercat să creeze un fel de tablou al Londrei şi a locuitorilor săi, de toate vârstele, sexele, clasele sociale şi culturile. Bazată pe poveşti adevărate din vieţile londonezilor, performanţa a avut loc în subteranele din apropierea staţiei de metrou Waterloo, care se află acum sub managementul Old Vic-ului, şi este a treia de acest gen produsă de teatrul londonez. Iar în 2012, Spacey va interpreta rolul lui Richard al III-lea în piesa cu acelaşi nume a lui William Shakespeare, într-o montare care va purta semnătura lui Sam Mendes şi care va fi jucată timp de patru luni la New York şi apoi, timp de alte cinci luni, în Old Vic. În puţinul timp liber care îi mai rămâne pe lângă activităţile teatrale, Spacey încearcă să îi convingă pe politicienii britanici să schimbe legislaţia impozitelor, astfel încât activităţile filantropice şi sponsorizările culturale să nu mai fie impozitate, şi să redirecţioneze, din 2012, câştigurile din loteria britanică (până atunci direcţionate într-o proporţie foarte mare către organizarea jocurilor olimpice de la Londra) către arte, teatre şi fundaţii culturale. În plus, deşi cinematografia a trecut pentru Spacey în plan secundar, actorul are patru filme care vor apărea în acest an, şi a fost producătorul executiv al mult-premiatului The Social Network, regizat de prietenul său David Fincher. Anunţul lui Spacey că nu va mai fi prezent atât de des pe scena Old Vic-ului a fost văzut de unii critici ca un semn că americanul începe să îşi piardă interesul pentru teatru, însă contraargumentul lui Spacey este unul simplu: “acest teatru nu poate şi nu trebuie să supravieţuiască numai prin prezenţa mea, care oricum a cam încetat să fie o noutate”, spune el.
Un tip obişnuit
Spacey, care trăieşte la Londra din 2003, pare să fie departe de a se fi plictisit; mai curând dimpotrivă. Şi probabil că nu se poate spune cu exactitate cine a avut mai mult de profitat din această relaţie, teatrul sau directorul; pe de o parte, fără renumele şi energia lui Spacey, poate că Old Vic ar fi acum într-adevăr un local de striptease. Pe de altă parte, Spacey declară că nu a mai fost niciodată atât de fericit: “trăiesc o viaţă normală, vin la lucru în fiecare zi şi sunt aici ca să construiesc ceva mai mare decât propria mea carieră. Vreau ca acest teatru să existe mult, mult, mult timp după ce eu nu voi mai fi. În rest, ce îmi place în Marea Britanie este că lumea mă lasă în pace. Când port pălărie, arăt ca un bancher. Sunt un tip obişnuit”.
