Mihai Şora nu a mai scris pe reţeaua de socializare din 24 martie, atunci când şi soţia sa Luiza Şora a publicat un mesaj controversat, fiind interpretat, în contextul epidemiei de coronavirus, de toţi cei care au comentat, ca un anunţ că atât ea, cât şi soţul său ar fi fost diagnosticaţi cu Covid-19.
“Pozitivi, amândoi. Şi doar Dumnezeu, în mare mila Sa”, a scris atunci Luiza Şora pe Facebook.
“Iar, la un moment dat, s-a auzit: „LIBRE“.
Era într-o zi de marţi, după ştirile de la ora 18. BBC anunţase deja, pentru seara aceea, discursul lui Churchill, încât toată echipa tehnică din studio era concentrată pe intervenţia acestuia. Deloc surprinzător, aşadar, că nimănui nu i-a trecut prin minte atunci, în apăsătoarea atmosferă de la Londra, să înregistreze şi Apelul unui general de brigadă francez, adresat poporului său. Nu era decât un necunoscut în uniformă; sobru, căci vremurile nu te încurajau să fii vesel, un om care, pe culoarele instituţiei britanice, atrăgea atenţia doar prin accentul puternic şi cei aproape doi metri: înălţime neobişnuită chiar şi printre militari, o carcasă care făcea ca gesturile să pară mai ferme, pasul mai apăsat, bustul rigid precum un soclu unde trona, invariabil, acelaşi chip deprins să-şi stăpânească perfect orice emoţie.
Ar fi putut foarte bine să rămână în ţara lui, ascultând (şi executând) ordinele Mareşalului Pétain (ba chiar să urce încă o treaptă sau două din poziţia de subsecretar de stat). În fond, Mareşalul era marele erou al primului război, ofiţerul care – pe bună dreptate – îşi câştigase respectul printre civili şi soldaţi. Ar fi putut, desigur, să stea cuviincios într-un birou la Vichy, sprijinindu-l pe Mareşal în dorinţa de pace şi cruţare a unor vieţi omeneşti; ca un bun soldat, ar fi putut să-l salute, la rându-i, pe Hitler, să frecventeze vârfurile din Wehrmacht: soldă, casă, masă, întâlniri oficiale, Armistiţiu, saloane… Ori să se gândească, întâi de toate, la ai săi – la familia cu cei trei copii, unde soarta îl lovise deja: Anne, fetiţa născută cu trisomie, avea, la cei doisprezece ani ai săi, mai mult ca oricând, nevoia unui tată.
Ar fi putut…
Apelul Generalului Charles de Gaulle este actul fondator al ideii înseşi de onoare pentru francezi, într-o vreme întunecată; punctul inaugural, când rezistenţa devine Rezistenţa. Pe o coală de hârtie, un soldat patriot a aşternut câteva rânduri; sunt multe tăieturi, reveniri, reformulări, căci fiecare cuvânt contează, fiecare propoziţie are o greutate covârşitoare, de care el singur, în clipa aceea, printre străini, despărţit de familie şi de ţară, este conştient. Rândurile atent cântărite le va citi în direct câteva ore mai târziu, la BBC, în seara zilei de 18 iunie 1940. N-au fost mulţi cei care l-au auzit atunci, în acea seară; neînregistrat, Apelul nu a putut fi preluat ulterior. Dar textul a circulat în presa clandestină franceză, iar de Gaulle l-a recitit şi înregistrat câteva zile mai târziu, în acelaşi studio de la BBC. Vocea lui de Gaulle avea să devină, în lunile următoare, cea mai cunoscută şi aşteptată voce radiofonică printre rezistenţii de pe teritoriul francez”.
Şora îşi încheie postarea cu mesajul: ”Bine v-am regăsit, dragi prieteni! Să ne întoarcem la lucrurile esenţiale. Mi-aţi lipsit”.
