În anii’ 80, actorul Bogdan Stanoevici a interpretat o serie de roluri principale în film şi în teatru şi era unul dintre cunoscuţii membri al grupului SONG. Era destinat unei cariere de succes. Cu doar câteva luni înainte de Revoluţie, a emigrat în Franţa.
De curând, Bogdan Stanoevici are o iubită în România, pe Irina Wagner, una dintre cele două surori Wagner care au un cochet magazin în care se vând porţelanuri pictate manual. Aşa se face că actorul s-a întors cu arme şi bagaje în ţară, dorindu-şi să-şi reînnoade şi cariera artistică. Despre proiecte, dar şi despre amintiri, a vorbit actorul într-un interviu acordat pentru România Liberă.
V-a fost dor în toţi aceşti ani de „scândura” şi de filmul românesc?
Enorm. Bine, eu nu vin din postura actorului care s-a ratat în străinătate, deşi nu ar fi fost o tragedie. În această meserie este extrem de greu să te exprimi în altă limbă. Eu plecasem chiar având această perpectivă în minte. „Asta e, dacă nu iese nu iese. Nu-mi ia nimeni coroana”. Experienţa mea şi tot ce-am învâţat să fac rămân în bagajul meu pentru totdeauna. Dar am avut totuşi şansa să lucrez mult şi în străinătate. Nu la nivelul la care am lucrat în ţară, dar, totuşi, semnificativ.
Şi chiar nu ar fi fost o tragedie dacă nu aţi fi jucat şi în Franţa?
Ar fi fost dureros, dar ar fi fost de înţeles. Eu nu-i pricep pe colegii mei care nu au reuşit în străinătate, dar le e ruşine să se întoarcă în ţară, să-şi reia meseria. „Că ce-o să zică rudele, ce-o să zică vecina de la 3″ ştii, chestia asta românească.
“Nu voiam ceva de genul «actorii lor şi caii noştri »”
Cum aţi devenit actor francez?
Greu. Am luat-o de la zero. Nu scria pe fruntea mea că am la activ 18 lungmetraje, 16 telefilme şi nu mai ştiu câte piese. Şi a trebuit încet-încet să-mi găsesc un agent, să merg pe la castinguri. Căram cu mine nişte casete video cu filmele făcute în ţară, trase prost, că aşa era tehnica pe atunci. Dar am refuzat cu orice chip să fac figuraţie. Mi-am zis că decât să fiu cel mai tare figurant din Franţa mai bine renunţ de tot. Chestia aia cu actorii lor şi caii noştri nu o voiam. Şi am refuzat orice proiect unde mi se dădeau mai puţin de trei zile de filmare. Unii chiar comentau: „Ia, uite, băi, şi la ăsta, ce pretenţii are!” Dar am reuşit să-mi impun condiţiile.
Aţi avut parteneri faimoşi?
Am jucat cu Gerard Depardieu şi am avut marea surpriză să aflu că el cunoştea actori din România, îl ştia pe Caramitru, de pildă, şi avea un respect mare pentru şcoala românească de teatru. El, ca şi Alain Delon, pe care de asemenea l-am cunoscut, era un admirator declarat al Elvirei Popescu. Aşa că atunci când am lucrat împreună cu Depardieu discutam adesea, el lăudând teatrul românesc, lucru ce mi-a făcut o imagine bună în rândul colegilor. Din pornire, m-a considerat mai bun decât pe ceilalţi şi când ieşea din scenă îmi cerea părerea: „A fost bine, ce crezi?” Sigur că asta îmi gâdila teribil orgoliul.
Cum e teatrul franţuzesc vizavi de cel românesc?
E o diferenţă uriaşă între ce se întâmplă pe scenele din România şi ce se vede pe cele din Paris. În România chiar se face teatru. Azi nu se găsesc bilete. L-am sunat pe Ducu Darie să-mi dea şi mie nişte bilete la „Ivanov” şi mi-a spus că nici el, directorul Teatrului Bulandra, nu mai are nici un bilet. Uite că televiziunea nu ucide teatrul. Am văzut într-o seară o mare de tineri care aşteptau să fie primiţi la teatru. Asta e grozav.
„Recuperat” de Lucian Pintilie
Aţi regretat vreodată că aţi plecat?
Sigur că acum, privind în urmă, sunt tentat să spun că am greşit plecând, că am pierdut timp preţios, dar, pe de altă parte, eu cred în destin şi-n întâlniri. Nicio întâlnire nu e întâmplătoare în viaţă. Aşa a fost să fie. Probabil că şi plecarea mea avea un sens în traseul meu. Mi-a părut rău şi de faptul că nu am prins revoluţia şi că nu am fost pe tancuri, ca ceilalţi. Eu am ajuns la Paris pe 1 mai 1989. Dar acum m-am întors, vreau să ştie şi regizorii, şi sunt plin de chef de muncă. Pentru mine, „la mine” e aici, în România.
Aţi revenit meteroric în filmul românesc în „Tertium non datur” al lui Lucian Pintilie. Cum v-a „recuperat” Pintilie?
A fost o întâmplare foarte haioasă. Lucian Pintilie avea nevoie un actor care să vorbească perfect franţuzeşte şi care să cânte bine la pian şi cu vocea. El se gândise să-l ia pe Nae Caranfil. Nae i-a spus că el cu franceza stă foarte bine, dar că e complet afon, numai că ştie el un actor potrivit. Şi m-a sunat Nae: „Uite, Bogdane, domnul Pintilie vrea să vorbească cu tine.” „Da, bine, maestrul Pintilie, dă-mi-l la telefon,” am zis eu, necrezând o secundă. Mi-a spus: „Bună seara, sunt Lucian Pintilie. ” L-am recunoscut după voce căci îl mai întâlnisem imediat după Revoluţie într-un platou de televiziune din Paris fiind invitaţi amândoi să vorbim despre evenimentele din ţară. Şi acolo ne-am certat.
El era din vechea diasporă, eu venisem de curând şi îl contraziceam: „Eu am plecat din România doar de câteva luni, ştiu mai bine cum stau lucrurile.” Şi a fost un întreg circ. După ani şi ani, mă trezeam vorbind cu Pintilie la telefon. I-am spus: „Salut, Lucian, ce mai faci?” Să vezi ce mişto îl imită Nae la faza asta. Pintilie a acoperit receptorul şi cu ochii măriţi de uimire a şoptit: „Mi-a spus «salut, Lucian». Auzi, «salut, Lucian!» Tu, Nae, cum îmi spui?” „Maestre!”, „Păi, da, aşa!” Şi-a revenit însă repede din şoc şi a reluat discuţia cu mine spunându-mi că vrea să mă vadă pentru un rol. „Sigur, Luciane, cum să nu. E o onoare pentru mine să filmez la tine.” Ceea ce, evident, că aşa era. Iar la filmări a fost extraordinar, într-adevăr. A zis că l-am bulversat la început, dar că, de fapt, i-a plăcut modul meu tranşant de abordare. Pe platou m-a menajat, când avea ceva să-mi reproşeze mă lua deoparte, căci în distribuţie, în afară de Victor Rebengiuc şi de Cornel Scripcaru, erau numai actori foarte tineri. Era foarte atent să nu ştirbească respectul pe care puştii îl aveau pentru noi, ăştia mai bătrâni. Am apreciat mult acest lucru.
În România, aţi ajuns repede un star. Fetele mai ales vă iubeau foarte tare…
Da, în special după filmul de dragoste „Sania albastră”, în regia lui Cărmăzan, mi-au crescut mult acţiunile în rândul populaţiei feminine. Cred că am avut iarăşi noroc pentru că pe vremea aceea era nevoie de un anume tip de tânăr şi eu mă încadram în tipologia aceea. La un moment dat faptul că mă plăceau atât de mult puştii şi puştoaicele devenise chiar o problemă pentru tovarăşi. Într-un film, „Singur de cart”, în regia lui Tudor Mărăscu, în care jucam un rol negativ, mi-au tăiat aproape complet personajul pe motiv că eu ar trebui să fiu un model pentru tânăra generaţie şi că nu e bine, ideologic vorbind, să dau exemple proaste pe care unii le-ar putea urma. Din rol principal, în final au rămas doar două scene cu mine din care nu se mai înţelegea nimic. Şi după ce-am plecat din ţară, au fost scoase şi alea. Îmi amintesc că cenzorul de la partid i-a spus atunci regizorului că a făcut greşit distribuţia, că eu care jucam personajul negativ ar fi trebuit să-l joc pe băiatul bun şi, invers, Dragoş Pâslaru care juca personajul pozitiv, ar fi fost mai potrivit pentru băiatul rău. Ne „lipeau” deja feţele de anumite roluri.
Şi din clipa aceea, aţi devenit eroul pozitiv?
În teatrul tv, eram mereu absolventul de liceu care ratează intrarea la facultate şi pleacă apoi pe ogoarele sau şantierele ţării ca să înveţe ce e viaţa.
Unde aţi jucat teatru în ţară?
Am jucat tot institutul la Naţional, dar la final, am fost repartizat la Botoşani, unde nu m-am dus. Pur şi simplu, nu m-am prezentat la post. Mă supărasem că cei de la Naţional mă lucraseră după ce patru ani de institut am jucat acolo. Bine, mă aranjaseră ei şi înainte când ar fi trebuit să mergem într-un turneu în Germania şi nu au cerut viză pentru mine. Asta venea după ce la festivalul de la Edinburgh unde jucasem „Fata din Andros”, în care aveam rolul principal, a vrut să mă cunoască un lord englez care era director la BBC. Am stârnit multe invidii la ora aceea. Plus că n-am fost eu vreun revoluţionar, dar aveam gura mare. Aşa că am refuzat să mă prezint la post şi gata.
Şi nu a ieşit scandal?
Ba da, am primit interzis la filme. Colegii, băieţi buni, au trimis unde trebuia nişte scrisori pe care le-au semnat anonime în care ziceau că sunt un element declasat şi că să mi se aplice legea care spunea că dacă nu te prezinţi la post trebuie să plăteşti şcolarizarea.
Versuri patriotice aţi spus vreodată?
Nu, asta nu. Îmi amintesc că m-au sunat la un moment dat de la UTC să mă duc la televiziune cu o poezie patriotică învăţată pentru un spectacol omagial. M-am dus. O mare de oameni repeta acolo de-alea cu „mândră corabia, meşter cârmaciul”. Mă vede Tudor Vornicu şi mă întreabă: „Ce cauţi tu, Bogdănele, aici?‘ „Păi, am sarcină, m-au sunat de la UTC să vin să spun o poezie. Patriotică.” Tudor Vornicu a pufnit în râs şi m-a întrebat: „Şi ştii tu vreo poezie patriotică? „Da, ştiu una”. „Care?” „Oltul” de Goga. „ “Ooo, eşti băiat citit, mă impresionezi. Şi cum începe poezia asta?” „Mai bine vă spun cum se termină, nea Tudor.” „Ia zi, cum se termină”. „Şi să-ţi aduni apele toate să ne mutăm în altă ţară”. Vornicu s-a uitat lung la mine şi mi-a spus: „Bogdănele, tată, du-te tu mai bine acasă”.
Aţi avut însă mulţi colegi actori care făceau exces de zel şi recitau cu pasiune versuri închinate Tovarăşului.
Da, dar erau mai multe categorii. Unii care erau obligaţi, cei care aveau vreo pată la dosar şi puteau fi şantajaţi, alţii care o făceau pentru că erau actori fără talent şi doar aşa promovau, iar alţii fiindcă erau josnici ca oameni şi erau în stare de orice pentru un ban în plus. Dintre ăştia, mulţi erau înscrişi în partid, unii aveau chiar grad la Secu…Erau cazuri şi cazuri. E ca diferenţa dintre Vadim Tudor şi Păunescu. Vadim a fost doar un linguşitor penibil şi un poet de curte de toată jena, în timp ce Păunescu avea totuşi ceva talent.
Eu nu aş arunca cu piatra aşa, în general. Au fost şi oameni care au făcut bine fiind în funcţii de conducere, cum a fost Dinu Săraru care a transformat Teatrul Mic într-un fenomen al anilor ’80. Sigur că şi el a lins partidul, dar cu metodă. Circula pe atunci o snoavă senzaţională cu Săraru ca personaj, adevărată, pe cât se pare. A venit la el o nepoată de-a lui Ceauşescu care l-a întrebat ce părere are el de un actor tânăr angajat la Mic: „Un zero ca artist, un om fără caracter, fără coloană vertebrală”, a început conu Dinu. „Ştiţi, o să mă căsătorescu cu el”, a spus nepoata lu’ Ceaşcă, replică la care, Săraru s-a repliat milimetric: „Vai, dar ce artist! E un tip genial, nu ştiu ce ne-am face fără el!” A ştiut imediat să treacă de pe o „baricadă” pe alta. E, pe undeva, de admirat pentru viteza de reacţie.
„Ştiu că dvs. căutaţi un actor frumos şi talentat. Eu sunt!”
Apropo de amintiri, ţineţi minte cum aţi debutat în film?
Mi-am făcut o intrare remarcată, ca să zic aşa. Terminasem primul an de facultate şi voiam să merg la mare, da’ nu prea aveam bani. Şi atunci l-am întrebat pe colegul meu Vali , care era cu doi ani mai mare ca mine, dacă nu ştie vreun film care se face la mare că vrea şi băiatu’ să meargă pe banii „prinţesei”. „Ştiu un film unde caută actor pentru rolul principal. Vor un actor tânăr foarte bun înotător.” „Gata. Io sunt.”
M-am dus să vorbesc cu realizatorii. Eu, obrăznicuţ de mic, am intrat în timp ce regizorul era în plină şedinţă cu echipa. „Vă deranjez? ” „Ei, acum, dacă tot ai intrat, zi, ce vrei.” „Am auzit că sunteţi în căutarea unui actor, foooarte talentat, frumoooos şi foarte bun înotător. Încetaţi căutarea. L-aţi găsit. Şi aveţi noroc că aţi dat de mine că altfel, cine ştie pe ce mâini încăpeaţi şi se alegea prafu’ de filmul vostru.” Le-a plăcut tupeul meu. Au râs toţi, bineînţeles. „Putem face şi nişte poze? „Facem, sigur, am făcut atâtea că nu mai contează.” „Când ai vrea?” „Păi, oricând, da’ să nu fie de dimineaţă, că io nu pot să mă trezesc. Undeva aşa, după 11.” „Sigur, sigur, ne mulăm pe programul actorului.” M-am dus la Buftea. Acolo mai erau vreo12-13.
Asta m-a surprins: „Ce-i cu ăştia? Sunt pentru alte personaje, nu?” „Nu, sunt tot pentru personajul tău, Mihai.” „Nu, dom’le, Mihai sunt eu, credeam că ne-am înţeles”. M-am gândit că 12 sunt totuşi cam mulţi. Am început să vorbim noi între noi şi aşa am aflat că trei dintre ei erau amatori. Gândindu-mă că trebuie să elimin concurenţa, am încercat să-i descurajez, începând cu cei pe care-i „ginisem” că sunt amatori. „Dom’le, e greu. E al dracului de greu. Până şi pentru noi care, vorba aia, suntem profesionişti. Plus că şi banii la amatori sunt mai puţini. Da’ acum, staţi, dacă tot aţi venit, e păcat să plecaţi.”
Rezultatul a fost că toţi trei s-au cărat. Am intrat la proba video şi ne-au cerut să ne dezbrăcăm. „Alo, alo, da’ ce film e ăsta? Românesc?” am zis eu, tupeist. „Românesc, desigur.” „Păi, şi e frumos aşa ceva? Dezbrăcaţi în film românesc?” „Nu, băiete, numai până la brâu. Să fii adică fără tricou.” „Da, sigur, nici o problemă pentru mine, da’ pe băieţii ăştia care-s doar piele şi os îi puneţi într-o postură jenantă.” Râdeau pe burtă operatorul cu mecanicul de cameră. Acum nu ştiu dacă tot circul pe care l-am făcut a contat sau nu, dar cert este că am luat rolul. Au urmat apoi alte 8 roluri principale. N-am lucrat însă, din păcate, cu Piţa sau cu Daneliuc, mi-ar fi plăcut, dar ei preferau genul lui Bleonţ.
Şi acum v-aţi întors definitiv acasă?
Da, vreau să se ştie. Regizorii să fie pe fază. Aştept să joc îşi în film şi în teatru. Pentru mine ăştia 20 de ani reprezintă acum doar o paranteză.
A fost vreun spectacol în ultimii ani în România în care v-ar fi plăcut să jucaţi?
Da, în „Casa Zoikăi”, de la Comedie, în regia lui Alexandru Tocilescu.
În film cu cine v-ar plăcea să lucraţi?
Cu Nae care mi-e şi amic, dar şi cu cei mai tineri, cu Porumboiu, Mungiu…Aşa că mesajul meu către toţi regizorii este: Bogdan Stanoevici is back in business!
