Am avut prin 1994 o haioasa polemica despre teatru cu cativa calugari ortodocsi. Unul dintre ei a rostit in fata unei multimi de oameni simpli, venite sa ia invatatura duhovniceasca, urmatoarea fraza: Dansul, teatrul – toate acestea sunt de la diavol…
O doamna aflata in preajma, despre care am crezut initial ca este calugarita in devenire, prin atitudinea intrebarilor puse, s-a speriat atunci peste poate: bine parinte, dar eu ce pot sa fac, fetita mea care merge la gradinita este invatata sa danseze si sa joace in mici piese de teatru!? Toate astea sunt de la diavol – a insistat calugarul. Omul nu avea decat vreo 40 de ani si abia debutase ca duhovnic. Avand serioase rezerve in privinta culturii personajului, l-am intrebat ce parere are despre faptul ca si Eminescu a scris teatru? Inghesuit, omul mi-a raspuns cu un binecunoscut verset biblic: Toate ne sunt permise, dar nu toate de folos.
In fine, discutia a durat ceva, de fata fiind si o consistenta asistenta de calugari revoltata ca sunt contrazisi de un laic nepriceput. Am renuntat si am discutat apoi intre patru ochi. In particular, omul a recunoscut ca a gresit. Era o evidenta: acolo, in manastire, calugarii nu aveau nevoie de teatru, dar in lume criteriile nu pot fi nicidecum atat de aspre. Mi-am amintit de acest episod descoperind taziu, abia zilele acestea, o carte exceptionala: "Cand sfintii mergeau la teatru" (Curtea veche, 2007), scrisa cu remarcabil talent de actorul si teologul Razvan Ionescu. Putine sunt cartile in limba romana pe tema artei sacre si a teatrului din perioada bizantina si postbizantina. Razvan Ionescu scrie cu patos si inteligenta, are harul de a surprinde dinamica vietii crestine in aspecte de mare rafinament cultural si teologic.
Mimi, mascarici, actori convertiti, sfinti mucenici pusi pe glume – iata o pleiada de personaje repuse in scena de acest studiu. "Harul si impacarea cu Biserica sa nu se refuze actorilor si mimilor si celorlalte persoane de acest fel. Sau apostatilor, care se pocaiesc si se convertesc la Dumnezeu" citeaza autorul din Canonul 45 al Sinodului de la Cartagina, pasaj care viza in chip special oamenii de teatru. "Biserica nu a tratat pausal un asemenea eveniment", mai scrie Razvan Ionescu. Convertirea actorilor, a mimilor are de altfel istoria sa plina de delicii, abil surprinsa de autor. Intr-un inspirat capitol final, aflam astfel despre Sf. mucenic Porfirie cel dintre mimi, despre viata lui Vavila Mascariciul ori despre Sf. mucenic Ardalion glumetul…
Exista, desigur, si o intreaga literatura dramatica in Bizant, atent studiata de Razvan Ionescu, ceea ce ne face sa fim bucurosi sa insistam asupra acestei carti binevenite in spatiul cultural romanesc, lucrare care nu are echivalent decat in studiul lui Teodor Baconsky, recent reeditat la Humanitas, intitulat "Rasul patriarhilor". Care mai este "rolul" actual al Bisericii in viata sociala si culturala ramane o intrebare deschisa.
