Din Silezia şi până în Caucaz, oierii români au întemeiat aşezări temporare ori permanente.
Într-un excepţional volum initulat „Emigrările româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX” (Editura Enciclopedică) istoricul clujean Ştefan Meteş dezbate pe larg şi extrem de aplicat această problematică, informându-ne, sprijinit pe o serie de date şi fapte, că în Polonia, românii emigranţi au înfiinţat circa 500 de sate, pe care le nominalizează.
Apoi, scrie despre emigrarea românilor în nordul şi sud-vestul Ungariei sau în Moravia şi Silezia, şi, desigur, în Ţara Românescă şi Moldova. Ştefan Meteş scrie că, în tot cursul veacului al XIX-lea, îndeosebi după războiul vamal din 1889, s-au strecurat în Rusia sudică o mulţime de oieri din jurul Sibiului.
Ei au ajuns în Crimeea, cu oile, pe hotarele oraşelor Eupatoria, Carassubusar, Sinferopol, Yalta, Sevastopol, pe malul Mării Negre, apoi în Kuban, dar şi pe malul Mării Azov, în Caucaz, ca şi la Baku, Batumi şi Tbilis (Georgia).
Erau oieri, în majoritate, din cele 13 sate ce alcătuiesc aşa numita „Mărginime a Sibiului”, care, pe lângă faptul că erau buni crescători de oi, ştiau al naibii de bine să-ţi vândă marfa: brâzeturile de toate felurile, carnea de miel şi de oaie, cojoacele, lungi şi scurte, înflorate prin cusături iscusite, covoare ţesute în casă.
Toate le-au adus venituri care le permiteau să-şi ţină o şcoală ce concura, prin dascălii ei, cu orice liceu din zonă, dar şi să-şi dea fiii la studii înalte în Occident şi care au devenit apoi persona¬lităţi de prim-rang ale Ardealului şi României: D.D. Roşca, Ion Lupaş, Onisifor Ghibu şi alţii. Şi tot ei, oierii sibieni, au organizat primul târg în zona Piteşti, de unde opinia unor istorici precum că, acesta, repetat an de an, a stat la temelia viitorului oraş, dar şi al unor localităţi, precum Novaci, Vaideeni, Istria.
Sibienii, cu moşii în Siberia
Şi atunci nu ne mai mirăm că prin transhumanţa praticată pe scară largă de oierii sibieni, unii dintre ei au ajuns, iată, până în Rusia, şi chiar până în străfundurile Siberiei, precum oraşul Omsk de pe fluviul Obi. Şi nu numai că au ajuns cu oile, pînă acolo, de la Moscova la Novosibirsk, vizitat de semnatarul acestui text, sunt circa 4.000 de km, dar s-au vrut şi proprietari, astfel că, în oraşul Zămonovic, oierul Oprea Lupaş, din Cacova Sibiului, a devenit proprietar a două rânduri de case. Apoi, în Gubernia Saman, a trăit un alt mare proprietar de case, oierul Petru Samoilă, de loc din Săliştea Sibiului, iar în Dubăsari, ca şi în Ţarâţin (devenit Stalingrad în epoca URSS) s-au aşezat mai multe familii din satele „Mărginimii”.
La Omsk, aveau moşii oierii Nicolae Oancea din Săliştea Sibiului şi Ion Rîbu, din Rod. Şi tot la la Omsk, unii oieri, precum Dumitru Miclăuş, din Tilişca, şi Gheorghe Taban, din Cacova, îşi dorm somnul de veci chiar acolo, în îndepărtata Siberie. Mormintele lor sunt bine puse în evidenţă de urmaşii lor.
