Victoria USL este rezultanta proceselor sociale, economice şi politice din cei 23 de ani de tranziţie.
USL a câştigat alegerile din momentul în care s-a format. Dacă ne uităm la rezultatele din 2008, vedem că şi atunci, dacă erau aliate, PNL şi PSD câştigau împreună alegerile în mod detaşat, ca şi în 2004 sau 2000. Explicaţia dezechilibrării scenei politice ţine în primul rând de depăşirea clivajului structural şi înlocuirea lui cu cel conjunctural, pro versus anti-Băsescu. S-a adăugat şi faptul că, în 2012, PSD şi PNL ar fi ieşit pe locul unu şi doi, nu ştim neapărat ordinea, dar, când primii doi competitori se unesc, este normal ca aceştia să obţină o majoritate absolută. Iar în faţa acestei evidenţe PDL a preferat să abandoneze lupta procentelor în favoarea luptei pentru numărul de aleşi, Legea electorală împingându-l în acest sens. Dar aceasta nu este o scuză suficientă pentru o campanie incalificabilă, o campanie în care „blatul” politic a înlocuit frauda din ziua alegerilor, o campanie care ar trebui să ducă la o demisie a conducerii PDL, în frunte cu Vasile Blaga.
Alt element important a fost tot o confirmare, intrarea în parlament a PP-DD, însă cu un scor remarcabil, 14%. Acesta este un tip de vot de protest pe care l-am văzut şi în 2000, dar care riscă să reprezinte numai un început pentru acest partid, care este bine poziţionat, pentru a prelua în timp dezamăgiţii de USL.
Acest rezultat zdrobitor învesteşte cu o enormă responsabilitate USL, care acum are soarta României în mâini, iar cele opt luni de guvernare de până acum ne dau destule motive pentru a privi cu îngrijorare această realitate „rezultată din urne”. Dar nu numai din urne. Victoria USL este rezultanta proceselor sociale, economice şi politice din cei 23 de ani de tranziţie. Aici am ajuns. Aici ne-am întors, putem spune, gândindu-ne la precedentul din 20 mai 1990, cu observaţia că, atunci, prezenţa a fost de 85%, pe când în acest an a fost de numai 42%. Comparaţia are limitele ei, dar cred că nu poate fi înţeleasă corect decât în măsura în care acceptăm că şocul constituţional din vară a marcat un nou început pentru regimul politic românesc, a marcat intrarea într-o nouă „tranziţie”. Iar la începutul fiecărei tranziţii există confuzie, resentimente, speranţe prost investite, deţinerea puterii mediatice fiind în acest sens decisivă.
Campania a avut un singur erou: cel care, din scaunul său cu rotile, a avut forţa să concureze împotriva oligarhului de frunte al României. Înfruntându-l pe Dan Voiculescu, Iulian Crăciun ne-a dat tuturor o lecţie. A fost singurul. În rest, putem identifica două categorii de competitori: cei care au primit colegii în care erau aleşi oricum şi cei care au riscat. Primii, de cele mai multe ori de la USL, îşi datorează mandatul în aşa o mare măsură conducerii partidelor, încât relaţia lor cu colegiul devine aproape irelevantă, fidelitatea faţă de partid fiind similară cu cea produsă de votul pe liste.
Citeşte continuarea în Revista 22.
