Victoria fără glorie a USL

Victoria USL este rezultanta proceselor sociale, economice şi politice din cei 23 de ani de tranziţie.

USL a câştigat alegerile din momentul în care s-a format. Dacă ne uităm la re­zul­tatele din 2008, vedem că şi atunci, dacă erau aliate, PNL şi PSD câştigau împreună alegerile în mod detaşat, ca şi în 2004 sau 2000. Ex­plicaţia dezechilibrării sce­nei politice ţine în primul rând de depăşirea clivajului structural şi înlocuirea lui cu cel conjunctural, pro ver­sus anti-Băsescu. S-a adău­gat şi faptul că, în 2012, PSD şi PNL ar fi ieşit pe lo­cul unu şi doi, nu ştim ne­apărat ordinea, dar, când primii doi com­petitori se unesc, este normal ca aceştia să obţină o majoritate absolută. Iar în faţa acestei evidenţe PDL a preferat să aban­do­neze lupta procentelor în favoarea luptei pentru numărul de aleşi, Legea electorală împingându-l în acest sens. Dar aceasta nu este o scuză suficientă pentru o cam­panie incalificabilă, o campanie în care „blatul” politic a înlocuit frauda din ziua alegerilor, o campanie care ar trebui să du­că la o demisie a conducerii PDL, în frun­te cu Vasile Blaga.

Alt element important a fost tot o con­firmare, intrarea în parlament a PP-DD, însă cu un scor remarcabil, 14%. Acesta este un tip de vot de protest pe care l-am văzut şi în 2000, dar care riscă să re­pre­zinte numai un început pentru acest par­tid, care este bine poziţionat, pentru a pre­lua în timp dezamăgiţii de USL.

Acest rezultat zdrobitor învesteşte cu o enor­mă responsabilitate USL, care acum are soarta României în mâini, iar cele opt luni de guvernare de până acum ne dau destule motive pentru a privi cu în­gri­jo­rare această realitate „rezultată din urne”. Dar nu numai din urne. Victoria USL este rezultanta proceselor so­ciale, economice şi politice din cei 23 de ani de tran­ziţie. Aici am ajuns. Aici ne-am întors, putem spu­ne, gândindu-ne la prece­dentul din 20 mai 1990, cu observaţia că, atunci, pre­zenţa a fost de 85%, pe când în acest an a fost de nu­mai 42%. Comparaţia are limitele ei, dar cred că nu poate fi în­ţeleasă corect decât în măsura în care ac­ceptăm că şocul constituţional din vară a marcat un nou început pentru regimul politic românesc, a marcat intrarea într-o nouă „tranziţie”. Iar la începutul fiecărei tranziţii există confuzie, resentimente, spe­ranţe prost investite, deţinerea puterii mediatice fiind în acest sens decisivă.

Campania a avut un singur erou: cel care, din scaunul său cu rotile, a avut forţa să concureze împotriva oligarhului de frunte al României. Înfruntându-l pe Dan Voi­cu­lescu, Iulian Crăciun ne-a dat tuturor o lec­ţie. A fost singurul. În rest, putem iden­tifica două categorii de competitori: cei ca­re au primit colegii în care erau aleşi ori­cum şi cei care au riscat. Primii, de cele mai multe ori de la USL, îşi datorează man­datul în aşa o mare măsură conducerii partidelor, încât relaţia lor cu colegiul de­vine aproape irelevantă, fidelitatea faţă de partid fiind similară cu cea produsă de votul pe liste.

Citeşte continuarea în Revista 22.