Născut la Sighişoara, în 1950, Radu Voina a făcut carieră ca handbalist, la CSA Steaua Bucureşti. Component de bază al lotului reprezentativ al României, a câştigat două medalii olimpice, una de argint la Montreal, în 1976, şi una de bronz, la Moscova, în 1980, şi a participat la trei ediţii ale Campionatului Mondial (1974 – locul 1, 1978 – locul 7, 1982 – locul 5), precum şi la două ediţii ale Campionatului Mondial Universitar, unde a cucerit două titluri de campion, în 1975 şi 1977.
Medaliat cu argint la ediţia din 1979 a SuperCupei Campionilor Olimpici şi Mondiali şi participant la patru ediţii ale Cupei Campionilor Europeni, Radu Voina rămâne unul dintre cei mai titraţi jucători din handbalul românesc. Ca antrenor, a condus, ca secund, lotul naţional de seniori, cu care a câştigat medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Los Angeles 1984 şi aurul la ediţia din 1983 a Jocurilor Balcanice. În calitate de antrenor principal, a condus CSA Steaua Bucureşti la şapte ediţii ale Cupei Campionilor Europeni (1982/83 – eliminare în optimi de finală, 1984/85 şi 1985/86 – locul 3-4, 1987/88 – locul 5-8, 1988/89 – locul 2, 1989/90 – eliminare în optimi de finală, 1990/91 – locul 5-8), a câştigat opt titluri de campion naţional al României şi o Cupă a României.
A fost mai greu ca jucător sau ca antrenor?
Ambele meserii, să le spunem, sunt foarte grele. Ca sportiv zici că e greu şi abia aştepţi să termini, să faci altceva. Apoi, când ajungi antrenor îţi dai seama că este mult mai greu să fii tehnician. Există foarte multe momente dificile, de stres, când stai cu sabia deasupra capului, pentru că în cazul unui insucces toată lumea arată cu degetul spre antrenor.
De ce aţi ales handbalul şi nu alt sport?
Ca orice copil, în timpul şcolii generale şi apoi la liceu am făcut toate sporturile. Spre norocul meu însă, la Clubul Voinţa din Sighişoara am avut doi profesori de sport care făcuseră handbal de performanţă. M-au luat pe lângă ei şi m-au învăţat ce înseamnă handbalul. Apoi la facultate (n.r. – Universitatea Bucureşti) am avut din nou noroc şi l-am avut ca antrenor pe Eugen Trofin.
Cum aţi reuşit să fiţi mai întâi un jucător de succes şi apoi un tehnician de valoare şi în acelaşi timp să aveţi o familie reuşită?
A fost marele merit al soţiei. Am cunoscut-o în facultate, unde am fost colegi, iar anul acesta se împlinesc 38 de ani de când ne-am căsătorit. Soţia a făcut baschet, dar a înţeles de la început că unul dintre noi trebuie să se sacrifice. Şi s-a sacrificat ea. Pentru a fi linişte, a ales să se dedice familiei şi i-a crescut pe cei doi copii ai noştri mai mult singură.
Era dificil să faci sport pe vremea lui Ceauşescu?
Toată cariera de jucător mi-am petrecut-o în timpul comuniştilor şi pot spune că am avut numai avantaje. Petreceam foarte mult timp în cantonamente, dar nu ne lipsea nimic. Poate că tocmai acea pregătire centralizată, care acum s-a redus extrem de mult, a contat în obţinerea rezultatelor noastre.
Cum se face că nu aţi rămas în străinătate?
Am antrenat într-adevăr ani buni afară (n.r. – a fost antrenor la RC Strasbourg, între 1991 şi 1995, şi la HC Selestat, între 1995 şi 2000), dar nu s-a pus nici o clipă problema să nu ne mai întoarcem. A fost o experienţă interesantă, în care am învăţat multe, dar am revenit acasă. De asemenea, copiii noştri, care au urmat şcolile acolo, nu au ales să rămână în Franţa. Deşi sunt din Sighişoara, am revenit în Bucureşti, unde trebuie să recunosc că nu prea îmi place, dar asta e viaţa.
Ca militar sunteţi pensionar. Aşteptaţi momentul când vă veţi retrage şi din viaţa sportivă?
Nu-i departe vremea când am să ies la pensie de tot, dar asta‑i viaţa. Ce să zic? Aştept acest moment şi nu prea îl aştept. Deocamdată mă ocup de pregătirea naţionalei cu care ne-am calificat la Campionatul Mondial (n.r. – medalia de bronz pe care naţionala feminină a României a cucerit-o la Campionatul European din 2010 i-a adus calificarea directă la Mondialul de la finele acestui an).
Vă gândiţi să calificaţi echipa feminină la Jocurile Olimpice de la Londra?
Nu mă gândesc atât de departe. Evident, ne dorim calificarea la Jocurile Olimpice de la Londra, dar eu sunt omul care se uită în faţa picioarelor mai întâi. Ce ne dorim, ce vrem e una, iar ceea ce se întâmplă în realitate e alta. Viaţa îţi rezervă atâtea surprize încât nu mă aventurez să privesc cu mult înainte.
Nu aţi obosit să fiţi mai mult în cantonamente, să nu aveţi weekend-uri libere?
Asta este meseria pe care mi‑am ales-o şi a devenit un mod de viaţă de care probabil că îmi va fi foarte dor.
Sunteţi una dintre cele mai cunoscute personalităţi sportive de la noi. Vă simţiţi un soi de vedetă?
În nici un caz nu mă consider vedetă. Am oroare de vedete şi pentru mine nu există această noţiune. În orice domeniu trebuie să faci bine ceea ce ştii să faci, iar dacă eşti bun în meseria pe care ţi-ai ales-o, oricare ar fi ea, nu înseamnă că eşti vedetă.
După o viaţă petrecută în sport sunteţi mulţumit din punct de vedere financiar?
Întotdeauna am fost un om pentru care a contat mai puţin partea financiară. Pot spune că sunt un om obişnuit care poate să asigure familiei un trai decent. Cred că ne-am născut prea devreme, cei din generaţia mea. Am făcut totul din pasiune. Acum se face din alte raţiuni.
Aţi fost antrenor atât la naţionala feminină, cât şi la cea masculină. Deşi v-a plăcut mai mult să lucraţi cu fetele, vă bate gândul să preluaţi din nou băieţii, care în momentul de faţă sunt pe o pantă descendentă, la nivel de echipă naţională, evident?
Mi-a plăcut într-adevăr mai mult să lucrez cu fetele. Sunt mai conştiincioase, foarte harnice şi ştiu să treacă peste problemele lor. Mai au şi toane, dar se sacrifică total. Poate cea mai frumoasă perioadă din cariera mea de antrenor, dar, în acelaşi timp, şi cea mai grea, cred că am petrecut-o la Oltchim (n.r. – Oltchim Râmnicu Vâlcea, campioana României la handbal feminin, echipă care cu Radu Voina pe banca tehnică a jucat finala Ligii Campionilor). Când am venit însă la Vâlcea, nu se vedeau în capul meu fire de păr alb, în timp ce acum am încărunţit considerabil. Nu de asta nu reiau însă băieţii. Consider că sunt foarte mulţi antrenori tineri, capabili să obţină performanţe, dar aceştia trebuie să vină cu tupeu, să-i dea afară pe cei mai în vârstă pentru a se putea afirma.
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Cele mai fericite momente au fost când s-au născut cei doi copii ai mei. Nici un trofeu sau succes obţinut pe plan sportiv nu a reuşit să mă facă mai fericit.
Care este cel mai mare regret?
Nu cred că am vreun regret. Au existat şi momente mai critice, dar chiar şi din acelea am luat părţile bune.
O dorinţă încă nerealizată?
Cred că am realizat cam tot ce mi-am dorit. Evident că întotdeauna se poate obţine mai mult, dar eu m-am mulţumit să privesc partea plină a paharului.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
Nu mă tem de nimic. Sunt deja la o vârstă la care privesc numai înainte, fără nici o teamă.
Ce aţi lua pe o insulă pustie?
Pe cele două nepoţele ale mele, de patru ani şi jumătate şi de şapte luni, lângă care nu mi‑am petrecut prea mult timp.
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
Nu prea mai am deloc timp pentru mine în general, darămite pentru citit. Nici nu-mi mai amintesc de când n-am mai citit o carte. Acum doar cărţile despre handbal le mai ţin.
Cine v-a fost model în carieră?
N-am avut nici un model, dar am avut nenumărate exemple. Am avut marea şansă să cresc printre handbalişti de mare valoare, la care mă uitam ca la o icoană. Am avut marele noroc ca în acea perioadă handbalul românesc să fie o forţă în lume, iar cei mai valoroşi reprezentanţi ai acestui sport să se fi născut la noi în ţară.
2 medalii olimpice – A cucerit în calitate de component al echipei naţionale a României, una de argint la Montreal, în 1976, şi una de bronz, la Moscova, în 1980.
Aur mondial – A obţinut la Campionatul Lumii din 1974, din Republica Democrată Germană, primul din cele trei la care a participat.
1 bronz european – A cucerit ca antrenor principaal al naţionalei feminine a României în 2010.
7 titluri – De campion naţional şi o Cupă a României a cucerit ca antrenor al CSA Steaua, fiind prezent şi la şapte ediţii ale Cupei Campionilor Europeni.
Maestru al sportului – A fost numit în 1971, pentru merite sportive la Universitatea Bucureşti, iar în 1974 a devenit Maestru emerit al sportului.
