Fiind sezon estival, azi va oferim fragmente din portretul ce ni l-a lasat Lucian Valea despre G. Calinescu in “Oameni pe care i-am iubit”.
Profesorul la curs
“Am fost studentul lui Calinescu Ð scrie el Ð de la 16 ianuarie 1946 pana in primavara anului 1949, la absolvire. (…) In ziua aceea de 16 ianuarie 1946, cand profesorul isi deschidea cursurile, la Facultatea de Litere bucuresteana cu “Sensul clasicismului”, eram si eu pe undeva, prin multimea de pe coridor care ducea spre amfiteatrul "Odobescu". Nu reusisem sa patrund in sala. Auzeam vocea profesorului, dar nu-l vedeam. Era o voce subtire si inalta, clamata cu ostentatie, cu ridicari neobisnuite de ton in finalul frazelor (…) La iesire, strecurandu-ma prin inghesuiala, nu i-am zarit decat parul negru, bogat, usor zbarlit, si vestonul de culoare inchisa. (…) Abia spre primavara, prin aprilie, revenind la facultate, m-am intalnit de-adevarat cu Calinescu. Impresionanta era aparitia profesorului in sala de curs. Pe coridor, in urma lui se insira colectivul de catedra-Papadima, Marino, Piru, Valeriu Ciobanu, Dinu Pillat. Profesorul urca deja la catedra cand ultimul dintre ei abia inchidea usa si se strecura sa ocupe locul, Calinescu lasand impresia ca se complace intr-o dulce dezordine. Vestonul, mereu descheiat, ii atarna de-o parte si de alta a bustului. Colturile de jos ale vestei pareau suspendate peste abisul in care se cufundau, dupa catedra, pantalonii, cochet sifonati si pantofii (…) totdeauna negri”.
Profesorul…infernal
“Calinescu, profesorul, era infernal, mereu in contradictie cu sine, mereu neincrezator in principiile pedagogiei. Pe vremea aceea, la Litere erau mai multe fete (urmarile razboiului – n. r.). Pe aceste fete, fara inclinatii speciale, modeste ca inteligenta si lecturi, profesorul le speria. De altfel, el specia aproape toata facultatea. Nu era facut pentru sistem didactic. Lectiile lui magistrale s-ar fi cerut mai degraba ascultate in spatii largi, cu iarba pe jos. (…) Tragedia studentimii mediocre era aceea ca se straduia din rasputeri sa rezume prelegerile lui Calinescu. Multi nu pricepeau o iota cand profesorul vorbea. (…) La examene, cei cu mentalitate de belferi invatau din Nedioglu, Loghin, Murarasu, Predescu. Pentru ei, intalnirea cu profesorul se transforma in dezastru. Acesta se infoia, izbucnea tumultos impotriva impostorilor si decapita necrutator si-i mustruluia cumplit pe vinovati. Interventia lui se transforma intr-un veritabil discurs despre inteligenta, care incurca si mai mult pe infricosatii candidati. Din cand in cand, aducandu-si aminte si de ceilalti din jurul lui, ii poftea retoric sa priveasca spre osanditi, sfarsind cu un tablou apocaliptic, care zugravea ce s-ar intampla in lumea spirituala daca toti am face la fel. (…) Ceea ce speria mai ales pe student, in preajma lui Calinescu, era modul sau cu totul neobisnuit de a prezenta ideile, de a formula propozitii. (…) In al doilea rand, speriau pretentiile sale ca studentii sa fie, in raspunsurile lor, originali. Adica sa gandeasca. El prefera o prostie proprie a cuiva, unei banalitati savante, retinuta cu truda de memorie. (…) La Calinescu se invata citind absolut tot ce publica in "Natiunea", in "Lumea", in celelalte publicatii”.
Examenul… trucat
“Imi amintesc de examenul din primavara lui 1948. Examinarea a inceput cu Odobescu. Profesorul asculta cu rabdare raspunsurile, aratand limpede ca este nemultumit; intorcea capul zvacnit, cand spre stanga Ð unde erau Ciobanu si Dinu Pillat – cand spre dreapta, unde, mai emotionat pentru destinul lor decat candidatele insasi, sedea Papadima. De fiecare data cand intorcea capul Ð si gestul incepuse sa devina ritmic -, parca le spunea celorlalti: "vedeti, distinsilor, si vai, nefericitilor dascali, ce produce ravna voastra intelectuala?". Trecusera toate fetele si-mi venise mie randul sa zic ceva despre Pseudokinegetikos. Incepui prin a spune Ð scontand efectul Ð ca, in monumentala sa Istorie ale Literaturii, profesorul Calinescu defineste opera lui Odobescu drept un mozaic "bric-brac-uri" literare. De fapt, Pseudokinegetikos este prima scriere suprarealista din literatura romana. (…) Profesorul se luminase si nu-si mai misca in nici o directie capul, privindu-ma atent. Prinsei curaj si continuai: "Odobescu porneste de la ideile unei prefate din “Manualul vanatorului” de C. C. Cornescu, face incursiuni in toate artele, urmarind sa analizeze operele cu tematica cinegetica si sfarseste prin capitolul cel mai placut pentru cititor, al XII-lea, care, de fapt, se reprezinta grafic ca o pagina de puncte, dispuse etajat". Calinescu izbucneste admirativ si cu degetul ma arata fetelor de langa mine, cu aerul ca, in sfarsit, aflase ce cauta. Fetele… au ramas cu impresia ca eram un protejat de-al lui, laudat pentru un fleac care nu durase mai mult de trei minute.
Portret de… strada
Iata acum si “Portretul de strada”, cum l-a creionat Lucian Valea:
“Calinescu mergea pe strada intr-o atitudine distrata. Nu vedea casele, nu observa oamenii. Vedea numai strada. Se complacea, de fapt, nu in concretul, eu inedit, ci intr-o abstractiune. Strada era pentru el o categorie filozofica. Mergea pe trotuar, calcand pe varfurile pantofilor in afara, cu mana in buzunar, uneori fluierand, alteori vorbind singur, fara nici o preocupare pentru tinuta. L-am vazut odata cumparand covrigi si rontaindu-i, fara sa-i pese de nimeni, cu o pofta molipsitoare. Alta data a cumparat acadele. A mers cu ele in mana pe strada, privindu-le din cand in cand. Dialogul dintre ochii lui lacomi si batoanele de zahar roz era de-a dreptul sublim. Apoi, s-a apropiat de un demisol si le-a abandonat aici, pe un pervaz, cu un gest indignat de lepadare”.
Valea incheie prin a declara ferm: “G. Calinescu a fost pentru mine nu un profesor de o anumita specialitate, ci PROFESORUL de la care am invatat arta de a deveni intelectual”.
