De curând a apărut un volum scris în comun, într-un dialog purtat la distanţă, de poetul Ciprian Măceşaru şi de politologul Vladimir Tismăneanu. „Trei sute de Ceauşeşti liliputani“ e o carte ce cuprinde amintiri din copilărie ale celor doi bărbaţi născuţi în România comunistă. Poetul Ciprian Măceşaru a copilărit într-un cartier muncitoresc din Câmpina, în timp ce Vladimir Tismăneanu, ca fiu de nomenclaturist, în cartierul Primăverii. Şi, deşi comunismul a căzut de ceva vreme, amândoi sunt încă bântuiţi de fantoma lui.
Amintirile sunt când dulci-amare, când dramatice de-a dreptul. Îţi produc uneori zâmbete triste, dar alteori se mai varsă şi câte-o lacrimă. Celor născuţi în comunism “Microistoriile“ scrise de cei doi le pot provoca o oarecare nostalgie, dar şi reînvierea durerii şi a umilinţei la care au fost supuşi de regimul opresiv al lui Nicolae Ceauşescu.
Pentru tinerii de azi, lectura acestei cărţi poate echivala cu o călătorie pe o altă planetă. O călătorie teribilă într-o lume în care copiii se năşteau nedoriţi de părinţi, stăteau de mici nopţi în şir la cozi, trăiau în foame, frig şi întuneric, îşi doreau cu disperare o amărâtă de bicicletă, umpleau în fiecare zi sifoane şi se uitau fără să înţeleagă nimic la emisiunile prinse de la bulgari pur şi simplu pentru că veneau dintr-o ţară necunoscută care cu siguranţă trebuie să fi fost mai bună decât a lor.
Asta era România comunistă a copiilor de muncitori sau de intelectuali, simpli membri de partid. România copiilor de ştabi era însă cu totul alta.
„La bază, secvenţele care alcătuiesc «Microistorii» au fost asemenea unor mostre de istorie orală, materia lor brută fiind ulterior tratată într-o cheie poetică. Am vrut să arăt că şi vieţi insignifiante pot vorbi convingător despre totalitarism (chiar dacă fără glorie pentru personajele implicate), că un sistem atât de monstruos precum comunismul poate fi «citit» indiferent unde pui lupa, că răul se vede până şi-n pliurile unor destine secundare“, mărturiseşte poetul Ciprian Măceşaru.
„Mi-a venit apoi ideea colaborării cu politologul Vladimir Tismăneanu, un gând nebunesc, dar nu aveam nimic de pierdut. I-am trimis poemul pe Facebook, într-un mesaj, propunându-i să realizăm un fel de diptic, pe un «panou» să apară perspectiva poetică, pe celălalt viziunea sa, a unui specialist în problema totalitarismului. Am fost uimit când mi-a răspuns arătându-se încântat de ideea unui astfel de experiment istorico-poetic.“
Cartea cuprinde, pe de o parte, poemul lui Ciprian Măceşaru despre spectrul Tovarăşului care domnea peste vieţile, minţile şi sufletele tuturor (“Trăiam cu 300 de Ceauşeşti în cap, în buzunare, nimeni nu părea în stare să-i măture din viaţa mea“) şi, pe de altă parte, răspunsurile în oglindă date de Vladimir Tismăneanu în interesante eseuri-mărturie la amintirile poetului.
Chiar dacă pe cei doi îi despart ceva ani (Ciprian Măceşaru are 39 de ani, iar Tismăneanu 65), îi uneşte într-un fel copilăria trăită în comunism, deşi în straturi ale societăţii radical opuse.
„Pe uşă a intrat Portretul“
De pildă, amândoi, pe când erau copii, l-au văzut pe Nicolae Ceauşescu.
„Pe strada noastră, într-un ARO decapotabil, a trecut Ceauşescu“, îşi aminteşte Ciprian Măceşaru. „Au ieşit oamenii să-l vadă, emoţionaţi, chiar şi cei care îl urâseră până atunci şi aveau să-l urască şi după aceea. Ceauşescu era pe strada noastră, aşa ceva merita un pic de iubire înflăcărată, exact ca în odele ce-i erau dedicate. Femeile s-ar fi aruncat la pieptul lui, bărbaţii i-ar fi sărutat mâna. În delirul acela, nimeni nu s-ar fi mirat dacă numai mişcându-şi braţul, Ceauşescu ar fi dat în folosinţă un metrou cu care am fi mers
dintr-un capăt în altul al străzii, de la biserică la cimitir.“
Mult mai „strong“ a fost întâlnirea micului Volodea cu marele conducător:
„Eu l-am văzut pe Ceauşescu în carne şi oase, eram coleg de clasă, la un moment dat chiar de bancă, cu Nicu. Eu eram născut în iulie, el în septembrie 1951. E drept, era în toamna lui 1964, tatăl lui era doar membru al Biroului Politic şi secretar (cu cadrele) al CC. Un fel de mână dreaptă a lui Gheorghiu-Dej. Era extrem de temut în mediul de fiapişti (cuvânt care azi nu spune nimic, dar pe atunci însemna membru în Federaţia Internaţională a Foştilor Deţinuţi Politici, evident comunişti). Condusese represiunile împotriva ţăranilor în Oltenia şi Dobrogea.
Am mers cu Nicu la bunicii lui. Stăteau într-o casă chiar alături de aceea somptuoasă în care locuia fiul lor, ajuns în vârful piramidei. Ne uitam la televizor, era serialul cu căpitanul Val-Vârtej. Deodată a intrat Portretul (…) Nu a zâmbit, ne-a ignorat. Andruţa, bunicul lui Nicu, a zis ceva de genul: «Mai vin oamenii mari pe la noi.» Mă gândeam, după ani, la Stalin şi la mama sa. Bătrâna l-a întrebat pe Soso: «Ce faci, cu ce te ocupi? Aud că eşti un om mare.» Cel care făcea să tremure milioane de oameni i-a răspuns: «Sunt un fel de ţar.» Ceauşescu se visa voievod“.
Minunea de a avea o bicicletă
“Toată viaţa mi-am dorit o bicicletă. Când tata a adus acasă două roţi de Pegas, am început să sper“, povesteşte Ciprian. “M-am gândit că o va face din bucăţi, că nu are bani să cumpere deodată una întreagă. Apoi a montat roţile la căruţul cu care urma să ducem sifoanele la sifonărie sau să cărăm de la piaţă varză, cartofi, conopidă…“
În timp ce întâiul fiu al ţării era sărbătorit de ziua lui, pe 26 ianuarie 1976, părinţii şi copiii primeau indicaţii preţioase să mai pună o haină pe ei.
Aflat mult mai sus pe scara poziţiilor sociale, dar nici el chiar atât de sus ca alţi colegi ai lui, copilul Vladimir a fost mult mai norocos: “Era un miracol să ajungi să ai o bicicletă“, spune el. “Una nouă, nu o rablă pe cale de descompunere. Ciprian a ajuns aproape de a avea un Pegas, nu a fost să fie, a rămas cu două roţi de Pegas. Eu am pornit cu o bicicletă marca Pionier. Cred că era importată din Cehoslovacia. Apoi a venit Diamantul est-german cumpărat de ai mei de la Romarta Copiilor, la subsol. Vizavi de Casa Centrală a Armatei, actualul Cerc Militar. Costa o avere: 1.400 de lei. Salariul unui inginer stagiar abia dacă ajungea la 1.200 pe lună. Nu-mi venea să cred. Aveam 12 ani. Puteam să particip şi eu la plimbările pe bicicletă ale copiilor din cartier. Şi ce cartier!“
Foamea, frigul, cozile, avorturile şi „sifoanele d’antan“
„M-am născut din întâmplare, nu am fost răzuit cu andreaua din uterul mamei pe când eram cât aluna sau poate mai mare, nu am fost aruncat în veceu. Nopţile-n care mama dispărea de acasă şi ştiam că se întâmplă ceva rău erau nopţi de infern. A doua zi, mama venea pe picioarele ei, sleită, şi se temea de infecţie. O astfel de noapte mi-ar fi putut fi sicriu, o noapte imensă pentru o fărâmă de viaţă. O astfel de noapte i-ar fi fi putut fi mamei sicriu, o noapte imensă pentru o femeie deja omorâtă“, scrie poetul ajuns azi la 39 de ani, continuând: „O gaură-n plus la curea şi foamea slăbea. O haină în plus şi frigul devenea suportabil. În creierii nopţii la coadă, de zid ca o igrasie lipiţi. Unii în alţii, până la ziuă. Maşina cu hrană uneori nu sosea.“
„Unde sunt sifoanele d’antan?“ se întreabă Tismăneanu. „Eu şi Ciprian avem nostalgii comune. Mergeam de-acasă până pe strada Porumbaru, traversam nereglementar bulevardul Stalin, botezat Aviatorilor după expulzarea mumiei genialissimului generalissim din mausoleu, decisă la Congresul al XXII-lea al PCUS din toamna lui 1961, ajungeam la sifonărie, priveam fascinat acele butoaie enorme, cilindri ameninţători, eram terorizat că ar putea exploda, că vom sări în aer.“
Viaţa la bloc sau mahalaua concentraţionară
S-a spus de multe ori că în comunism oamenii muncii au fost aduşi de la sate şi mutaţi în blocuri, unde au încercat să îşi recreeze vechea lume. Vladimir Tismăneanu spune însă altceva: “Nu era satul transferat pe scara de bloc, ci mahalaua. Socialismul lui Ceauşescu poate fi numit mahalaua concentraţionară: lumea ţoapelor agresive, a cocurilor de activiste gen Lina Ciobanu, Alexandrina Găinuşe şi Elena Nae, a chiolhanurilor de activişti pe care Geo Dumitrescu i-a imortalizat drept «tovarăşul Guşă» şi «tovarăşul Ceafă», a cozilor cenuşii eterne, simbolul poate cel mai ruşinos al reducerii noastre la condiţia de animal mereu înfometat“.
Zâmbetul kitsch al lui Ion Iliescu
Şi pentru că demonii comunismului nu au fost încă complet exorcizaţi, atât poetul, cât şi politologul nu pot încheia discuţia despre comunismul românesc fără să îl amintească şi pe cel mai de seamă reprezentant al lui, aflat încă în viaţă, Ion Iliescu.
„Aş putea scrie un poem despre zâmbetul lui Ion Iliescu, dar nici asta nu m-ar putea întărâtat“, mărturiseşte Ciprian. Nu mai poţi fi nici măcar agasat de acel zâmbet lipit de chipul său ca un timbru din falsul stat Maluku Selatan. Este imitaţie, gablontz, kitsch. Promite totul şi nu oferă de fapt nimic. Sau oferă minciună după minciună.
Iliescu este prototipul Omului Nou: fără memorie, dispus să răstălmăcească orice frază, să contorsioneze până la totala desfigurare orice semnificaţie genuină. (…) Spontaneitatea, de orice fel, îi repugnă, îl scoate din minţi. «Măi, animalule!» înseamnă de fapt «Măi, omule liber!». Aducerea minerilor a decurs logic din mentalul său bolşevic. Trăieşte sub semnul formulei leniniste: «Care pe care!». Surâsul lui Iliescu este contrafăcut, monedă falsă, rictus grotesc care camuflează vidul moral. (…) Personaj parodic el însuşi, Iliescu a convertit tragedia unei revoluţii însângerate într-o farsă care mai durează şi azi…“
Şi totuşi
„Când un Ion Iliescu ne spune că s-a săturat de doliul nostru, ce ne rămâne nouă să-i răspundem?“, se întreabă Vladimir Tismăneanu. “Se poate dialoga cu neantul moral? O ştiu din proprie experienţă, omul e beton sufletesc. Adică nu are suflet. L-am întrebat dacă are regret, s-a uitat la mine ca la un nebun. Oameni ca el nu pricep că Antigona nu a obosit niciodată, că adevărul, oricât de dur şi incomod, e preferabil minciunii, oricât de dulce şi de reconfortantă ar fi. Purtăm în noi vieţile celor care nu au cedat, nu au disperat, nu au abdicat, în pofida unei lumi sufocante, degradante şi aberante. Purtăm în noi speranţa“.
