Toate comentariile acuzator-masochiste de după votul de duminică, de tipul „românii au ce merită; au votat distrugerea ţării; o să afle în curând, pe propria piele, la ce dezastru economic şi jaf au spus «da» când au pus ştampila pe USL…”, ignoră un detaliu esenţial: cifrele. Mai precis, numărul absolut de voturi obţinut de fiecare partid în parte. Acesta, şi nu procentul de mandate, este cel relevant pentru a înţelege care este problema de fond, care sunt cauzele ei şi, implicit, unde trebuie căutate soluţiile.
Când spui că 60% au votat USL şi 15% partidul OTV şi că peste 80% din viitorii parlamentari aparţin acestor partide, pare îndreptăţit să concluzionezi că „românii”, în cvasitotalitatea lor, au luat-o razna. Şi că în modul cel mai autodistructiv şi iraţional cu putinţă au decis să se dea pe mâna celui mai toxic amestec de politicieni infractori, semianalfabeţi, demagogi, cinici şi iresponsabili care au condus România vreodată.
Realitatea este însă că USL a fost votată de 4,4 milioane, iar partidul lui Diaconescu de 1 milion de cetăţeni. Pot fi consideraţi cei 5,4 milioane de români care au optat pentru USL şi PP-DD ca fiind purtătorii de mandat democratic pentru alţi aproape 10 milioane care nu au ieşit la urne şi alături de care formează cifra ce reprezintă 80% din totalul cetăţenilor cu drept de vot?
În mod practic, da. Aşa funcţionează democraţia. Cei ce nu merg la vot se dau pe mâna celor ce o fac. Îşi cedează dreptul de reprezentare în Parlament şi, o dată cu ea, puterea de a influenţa concret direcţia în care este condusă comunitatea. Chiar şi aşa însă, este un abuz să clamezi că 80% din românii cu drept de vot, adică 15 milioane de oameni, vor să fie conduşi de modelul de politician corupt şi incompetent reprezentat din abundenţă în USL şi PP-DD. Chiar peste 90%, dacă îi punem la socoteală şi pe cei care au votat ARD din dragoste neţărmurită pentru primarii săi penali, sau pentru foştii miniştri ai PDL care şi-au dat din plin măsura profesionalismului pe spinarea noastră.
Cui îi foloseşte mistificarea realităţii exprimate de cifrele absolute? În primul rând, USL-ului. Ei au tot interesul să interpreteze „votul covârşitor” ca pe un semn al voinţei întregului popor deoarece legitimitatea obţinută în urma acestei echivalări abuzive poate servi drept justificare pentru alte abuzuri.
„Ce nevoie avem de luptă anticorupţie când, iată, 80% din români nu au avut nici o problemă să voteze până şi condamnaţi definitiv, cum este deja celebrul liberal din Botoşani, Verginel Gireadă?”
Sau de ce să ne batem capul cu mofturi precum sancţionarea plagiatului, câtă vreme, potrivit chiar marelui învingător al acestor alegeri, Victor Ponta, „aşa suntem noi, plagiatorii, mai votaţi”?! O declaraţie care spune nici mai mult, nici mai puţin decât că votul bate legea şi că, implicit, cu cât votul e mai mare şi mai tare, cu atât legea, regulile de orice fel pot fi călcate şi mai tare în picioare. Context în care una este să invoci de partea ta 4,4 milioane de voturi şi alta o susţinere de 66%.
Ce valoare mai au parteneriatele cu Uniunea Europeană şi SUA, câtă vreme „o majoritate zdrobitoare” a votat o alianţă care, în vară, a şters pe jos cu principiile care stau la baza lor? Iar dacă majoritatea „covârşitoare” a dat un vot de blam celor ce susţin imperativele cooperării cu aliaţii occidentali – statul de drept, independenţa justiţiei, eficienţa instituţiilor care controlează politicienii şi înalţii funcţionari -, nu este clar că, de fapt, poporul a dat un vot de blam chiar şi acestor parteneriate?
Şi dacă aşa stau lucrurile, ce îi împiedică să interpreteze la un moment dat că, de fapt, poporul s-a pronunţat indirect pentru alte parteneriate?
Victoria USL este categorică. Ea a fost obţinută însă cu doar 4,4 milioane de sufragii, adică prin verdictul a mai puţin de un sfert din cetăţenii cu drept de vot. Ceea ce a făcut-o cu adevărat „covârşitoare” nu a fost un presupus ataşament brusc şi cvasiunanim al românilor faţă de liderii social-liberali, orbirea totală în faţa antimodelelor politice pe care le-au pus pe liste sau o inexplicabilă dorinţă perversă de autoflagelare, ci absenţa unei forţe politice suficient de convingătoare ca să fie considerată o alternativă reală la USL, capabilă să-i contracareze influenţa negativă.
Nu cei 4,4 milioane de votanţi USL trebuie să ne îngrijoreze, ci pasivitatea altor câteva milioane de cetăţeni care, în trecut, cu diverse ocazii, au votat împotriva celor pe care i-au identificat ca forţe care se opun progresului României, drumului său pro-european şi pro-atlantic, sau ca apărători înverşunaţi ai corupţilor şi care duminica trecută nu au mai găsit motivaţia interioară pentru a-şi manifesta opţiunea şi au ales să stea pe margine.
Doar din acest punct de vedere rezultatul alegerilor parlamentare este o catastrofă. Aici trebuie căutată problema, şi nu în altă parte.
Numărul de voturi adunat de USL este mai mare decât cifra cumulată de PSD, PC şi PNL la parlamentarele din 2008, dar nu într-atât de mare încât să justifice saltul de la opoziţie la putere dominantă – plus 800.000 de voturi.
Acest salt a fost posibil doar pentru că ARD (camuflajul neinspirat sub care liderii PDL au încercat să scape de resentimentele lăsate în urmă de o guvernare mediocră într-un moment de criză care cerea excelenţă) a pierdut la parlamentare jumătate din voturile pe care PDL le-a obţinut la alegerile locale, coborând de la 2,5 milioane la 1,2 milioane de voturi.
Paradoxul este că, în ciuda nemulţumirii generate de tăierile de salarii şi ajutoare sociale, a prăbuşirii dramatice în sondaje, a protestelor de stradă din ianuarie şi a ieşirii de la guvernare, PDL a reuşit în iunie să-şi conserve aproape intacte rezultatele de la localele din 2008. 2,6 milioane de voturi atunci, 2,5 milioane în 2012.
Cum se explică faptul că votanţii PDL nu şi-au abandonat partidul după patru ani la putere, care au adus o erodare masivă a popularităţii (potrivit sondajelor, cel puţin), în schimb au făcut-o şase luni mai târziu, după ce au avut ocazia să constate că USL le întrece şi cele mai negre aşteptări?
Nu ar fi fost mai logic să se întâmple exact invers? Adică, PDL să piardă în iunie un procent semnificativ din voturile pe care le obţinuse la localele din 2008 şi, în schimb, să recupereze în decembrie măcar o parte din susţinere, mai precis a celor care au realizat peste vară că USL reprezintă un pericol şi mai mare?
Într-o altă ţară, da. Cu un alt partid, poate. Explicaţia e destul de simplă şi, de altfel, a şi fost expusă în ultima şedinţă a PDL: după pierderea puterii executive, adică a controlului asupra alocărilor bugetare, foarte mulţi dintre primarii partidului au trădat.
Chiar şi rezultatele obţinute în iunie, pe hârtie, au fost înşelătoare. Pentru că, deşi voturile au fost contabilizate la PDL dacă au fost date pentru primari sau consilieri care au candidat sub sigla lor, în realitate ele au o relevanţă politică minimă. Voturile pentru aceşti aleşi sunt obţinute de ei prin eforturi şi metode specifice – le ştiţi foarte bine – şi se transferă partidului, la parlamentare, doar în măsura în care interesele mai coincid.
Ultima găselniţă este ca un primar trădător să nici nu mai schimbe oficial partidul, astfel încât formaţiunea aflată la putere să nu poată fi acuzată că dă bani doar aleşilor săi. E mult mai inteligent să împartă fonduri şi la primarii opoziţiei, dar cu precădere la aceia care la alegerile parlamentare au obţinut pentru parlamentarii lor mult mai puţine voturi decât au strâns pentru ei în iunie.
În acest context, problema fundamentală este, de fapt, dublă. Prima: singura forţă aşa-zis de dreapta este PDL, deghizată sau nu în ARD. A doua: PDL continuă să mizeze, ca strategie electorală, tot pe reţelele corupte şi apolitice ale primarilor. Când PDL a putut să cointereseze primarii sau măcar să le ofere speranţa unor câştiguri viitoare, mecanismul a funcţionat şi partidul a rămas la putere. Când există pe masă o ofertă financiară mai interesantă, PDL pierde.
Care sunt dezavantajele acestei reţete politice? Cine o promovează nu va fi în vecii vecilor o forţă progresistă. Reţelele mafiote ale aleşilor locali sunt la fel de nocive precum cele de la nivel central. Cine se bazează pe ele pentru a obţine voturi nu va avea nici un interes real să permită parchetelor şi serviciilor de informaţii să le destructureze. Cine extrage putere politică din votul cumpărat cu 50 de lei nu va susţine niciodată o reformă administrativă reală, care presupune obligatoriu scăderea numărului de judeţe şi de baroni locali.
Şi, în final, cine practică un dublu discurs, înfierând corupţia unor primari ca Apostu, dar mizând pe voturile pe care aceştia le pot strânge cu ajutorul oamenilor care le colectează şpaga de la pieţari, nu va putea câştiga nici un vot de la milioanele de români care nu au mai ieşit la urne pe 9 decembrie dintr-o silă imensă faţă de tot ce se întâmplă în culisele politicii româneşti.
Doar aşa se explică falia imensă dintre majoritatea celor ce l-au votat pe Băsescu în 2009 şi cei ce au mai votat PDL săptămâna trecută. Preşedintele a beneficiat fără doar şi poate de reţelele electorale locale ale PDL, dar PDL nu a mai primit decât foarte puţine dintre voturile celor ce l-au susţinut şi încă îl mai susţin pe preşedinte din convingerea că, în ciuda tuturor defectelor sale, a mişcat lucrurile în direcţia bună.
Dovada: astă-vară, în ciuda apelului pe care l-a făcut pentru boicotarea referendumului, Traian Băsescu a beneficiat de un milion de voturi împotriva demiterii sale. Este de presupus că numărul total al susţinătorilor săi era cel puţin dublu. PDL a eşuat chiar şi în a-i atrage pe aceşti susţinători loiali ai preşedintelui, care altfel ar fi rezonat la ideea că o victorie majoră a USL va echivala cu ieşirea sa definitivă din scenă. De ce? Pentru că li s-a părut că orice alăturare cu Traian Băsescu îi va trage în jos.
Povestea cu „victoria covârşitoare” a USL îi convine de minune până şi lui Vasile Blaga. Basmul cu masele de oameni hipnotizaţi de Ponta şi Antonescu, aidoma feseniştilor din 1990, îi oferă o scuză perfectă pentru propriul eşec. Când deznodământul poate fi pus pe seama unui tsunami popular, a unui vot iraţional, asimilat mai degrabă unei dezlănţuiri a naturii, el pare, în cel mai rău caz, o victimă.
Practic, discuţia concentrată pe ideea aberantă că „proştii au închinat ţara USL-ului” deturnează atenţia de la prestaţia jalnică a echipei pe care a condus-o, care nu a anticipat dimensiunea trădărilor şi a noncombatului propriilor primari şi nu a găsit soluţii de contracarare.
Atitudinea de resemnare fatalistă în faţa „catastrofei” USL-iste este cel mai prost răspuns la mesajul foarte limpede pe care l-au transmis românii. Cei care au votat, dar şi cei care au stat acasă.
Problema nu se va rezolva niciodată de la sine, prin „deşteptarea” celor care au votat USL şi care, chipurile, vor realiza, confruntaţi cu probleme economice şi mai mari, că au făcut o greşeală votând-o. Astea sunt vise de oameni neputincioşi. Stânga, mai mult sau mai puţin coruptă, competentă, pro-europeană, pro-americană sau pro-rusă, va putea conta pe un potenţial de 5-6 milioane de votanţi încă multă vreme de aici înainte.
Echilibrul politic va fi restabilit doar atunci când dreapta va găsi oamenii credibili şi discursul articulat prin care să-i convingă măcar pe cei ce au votat-o în trecut să o facă din nou. Şi va fi cu atât mai solidă cu cât va reuşi să smulgă din apatie mai mulţi cetăţeni care astăzi sunt convinşi că nici un politician nu îi va putea ajuta vreodată cu ceva.
După cum a decurs vineri şedinţa de analiză a rezultatelor PDL, concluzia e una singură. Blaga şi colegii săi de generaţie sunt prea bătrâni să înveţe trucuri noi. Dacă la viitorul congres nu vor fi debarcaţi de pretendenţi cu o altă viziune (există vreunul?), maximul lor de performanţă va fi, probabil, să îşi ia înapoi o parte din primarii racolaţi de USL şi, alături de ei, să se stabilizeze la o cotă politică de 10-15%.
Cei ce persistă în iluzia că PDL poate fi reformat din temelii de către o nouă echipă de conducere îşi pierd vremea. Structurile locale, mai ales, nu se pot lepăda peste noapte de rutina care le-a menţinut la putere atâta vreme şi nu vor accepta o revoluţie. Dacă nu vor reuşi să reziste presiunilor de la centru, vor dezerta şi se vor alătura colegilor care deja au trecut la USL. Iar fără infrastructură locală, la ce bun să te mai încurci cu un partid golit în mod deliberat de identitate, care a renunţat până şi la culoarea sa, doar ca să-şi piardă urma?!
Şansa reală ca dreapta să devină o forţă politică de amploare, care să scoată la vot milioane de români, este un nou partid. În care să se regăsească şi puţinii lideri ai PDL care au făcut o figură onorabilă până acum, dar mai ales oameni noi, profesionişti, care să intre în politică cu aceleaşi principii pe care şi-au clădit cariere de succes.
Demisiile lui Cristian Preda şi Sever Voinescu ar putea fi un prim semn încurajator că vremea naivităţilor, dar şi a comodităţii, a trecut. Rămâne de văzut ce va face Monica Macovei, dar mai ales câţi dintre cei ce astăzi se declară revoltaţi de victoria USL se vor implica pentru a pune umărul la construcţia unui partid care să câştige prin prezenţa la vot a susţinătorilor săi, nu prin absenţa unui rival autentic.