Una dintre problemele fundamentale ale României este omniprezenţa politicului în spaţiul public. De la politizarea totală a sistemului administrativ şi până la căpuşarea politică a companiilor de stat – de la cele mai insignifiante, la cele strategice – partidele din România nu iartă nimic, ţesând reţele complexe de conducte prin care banul public se scurge cu debite impresionante spre grupurile de interese politico-economice.
Societatea civilă, cât a mai rămas din ea, are o voce de „castrati”, iar justiţia este ea însăşi emasculată de târgurile bilaterale pe care le încheie mulţi magistraţi cu politicienii şi magnaţii specializaţi în devalizare, dar şi printr-o suită de lacune legislative care descurajează sau chiar fac imposibilă ţinerea sub control a relaţiilor necuvenite dintre oamenii şi structurile statului şi oamenii şi structurile grupurilor private de interese.
În aceste condiţii, este greu de imaginat cum, cine şi ce poate relaxa menghina care nu permite României să evolueze.
Numai cine nu vrea să vadă şi să creadă poate identifica alte cauze decât schizoida moştenire comunistă, căci, chiar dacă atât de multe s-au schimbat după 1989, totuşi, principiul de bază al construcţiei societăţii româneşti a rămas acelaşi: Partidul trebuie să fie şi, prin urmare este, în tot şi în toate.
Şi pentru că mizeria care ne guvernează a devenit posibilă, iar apoi şi-a asigurat suprevieţuirea – de la Pauker la Ceauşescu – graţie funcţionării non-stop a aparatului Securităţii, lucrurile nu stau altfel nici acum, la 20 de ani de când evenemimentele decembriste şi-au luat tribut vieţile unor tineri care au crezut că prăbuşirea fantomei este definitivă: marile afaceri, marile interese şi marii capitalişti ai României sunt foşti securişti, iar reţelele pe care le-au construit, privatizând ca la carte fostele structuri încă din prima zi a Crăciunului lui ’89, sunt tot de sorginte securistă.
Priviţi atent topul îmbogăţililor şi veţi vedea că numele multora dintre ei au în spate CV-uri beton din acest punct de vedere.
Nici domeniile de interes nu provoacă surprize: energia şi informaţia sunt ţintele predilecte.
Este, practic, ceea ce descoperă, după două decenii, şi mâna de procurori care au avut curaj să demareze şi să instrumenteze (dar asta abia în ultimii ani) cele câteva anchete cu adevărat mari care pun în lumină cât de uriaşă este penetrarea statului român de mafia politico-economico-securistă.
Evident, aceşti anchetatori care duc greul operaţiunilor judiciare de asemenea amploare riscă să-şi vulnerabilizeze carierele dacă Sistemul nu va fi nu înfrânt, ci măcar suficient slăbit, căci răzbunarea împricinaţilor şi a “securiştilor de afaceri” din piaţă are cel puţin răbdare şi se poate face simţită şi după ani.
Pe de altă parte, în lipsa unor oameni care să documenteze şi să rişte multe de dragul justiţiei, într-o ţară în care omul liber şi omul drept sunt mai degrabă trântiţi cu spatele la zid decât apreciaţi, marea masă ar trăi într-un întuneric încă şi mai cumplit.
Într-adevăr, răzleţele reprize în care vandalizarea resurselor statului a fost pusă în lumină de câţiva profesionişti oneşti din justiţie nu au avut puterea de a duce la o asanare definitivă a societăţii, dar au marele merit că, până acum, au împiedicat România să se transforme ireversibil într-o ţară de genul Rusiei lui Putin.
Afacerile lui Vîntu şi Niculae, spre exemplu, protejate atâţia ani de oameni politici, oameni din serviciile secrete şi oameni din justiţie, iar acum scoase pe taraba publicului larg, sunt doar vârful lucios în soare al aisbergului.
Anvergura lor este, însă, un caz-şcoală pentru orice român onest, interesat să afle în ce hal de ţară trăieşte şi, ceva mai în cunoştinţă de cauză, capabil să ia o decizie cu privire la locul în care are de gând să-şi construiască un viitor – o carieră, o familie.
Toată stima pentru cei care încă mai cred că România este o opţiune şi nici un sentiment de ranchiună faţă de cei care, deprimaţi şi descurajaţi, şi-au tras deja bagajele la uşă.
Dar, dacă tot e să ne iubim ţara critic, ar fi cazul să nu uităm că tradiţia românească ne obligă să avem în vedere un alt actor-cheie al infamului proces de „eliberare” de sens care extrage de atâtea şi atâtea decenii toată seva şi vitalitatea din ţara în care trăim: Biserica.
Alături de Securitate, Biserica Ortodoxă Română este instituţia care a ştiut cel mai bine să se adapteze vremurilor şi, ca atare, să supravieţuiască, chiar dacă, uneori, instanţele morale şi contextul istoric îţi arată că e mai bine să iei drumul Golgotei şi să renunţi complet la sine, aşteptând ca trecerea timpului să facă posibilă apariţia altor zori pentru reiventare şi proslăvirea martiriului.
Citiţi stenograme mai vechi şi mai noi, inclusiv cele din strălucitorul caz de alienare a statului din dosarul Ioan Niculae-PSD, luaţi din urmă acţiunile şi iniţiativele încuietoare ale BOR, treceţi în revistă experienţa Bisericii Ortodoxe, ca instituţie, din timpul comunismului şi vedeţi dacă mai există dubii.
Nu simt nevoia să mai intru în amănunte, lucrurile îmi par mult prea limpezi, aşa că mă voi rezuma la câteva scurte observaţii.
În Epoca de Aur, capii Bisericii şi parohii care îşi luau lumina de la Răsărit şi de la superiorii locali care au semnat pactul cu Diavolul roşu, şi-au bătut joc de memoria preoţilor-martiri care au crezut cu tărie că cele sfinte trebuie luate cu ei şi în puşcărie, şi pe lumea cealaltă, ca şi de cea a intelectualilor şi, în general, a tuturor românilor care mai degrabă au renunţat la tot, inclusiv la viaţă, decât să devină sclavii şi complicii unei ideologii fără nici un Dumnezeu, dar cu multe „raţiuni superioare”.
După 1990, aceeaşi BOR a mai făcut un pas în direcţia aneantizării princiipiilor morale.
A bătut palma şi cu foştii membri din eşaloanele inferioare ale PCR, că doar preluaseră puterea şi, astfel, au devenit frecventabili în cel mai înalt grad.
Ca putere, influenţă şi financiar vorbind, târgul a fost de departe mult mai bun decât cel agreat cu capii regimului anterior.
Prin închiderea ochilor, pentru a-şi maximiza profitul, la fărădelegile pe care noii guvernanţi le-au executat după evenimentele din decembrie 1989 faţă de popor, deci, faţă de atâtea şi atâtea milioane de enoriaşi, BOR are contra-meritul său de a fi participat la îndobitocirea unor mase largi de oameni, în vremuri în care, paradoxal, măcar libertatea gândirii devenise un real câştig.
Spuneam la început că fundamental rău în România este că politicul a făcut aerul irespirabil. Din nou, BOR poartă o responsabilitate uriaşă pentru că, aşa cum o arată diverse parteneriate – multe subterane, puţine la vedere (cum e cel cu PDL) – Biserica nu a avut nici o ezitare în a sta la discuţii şi a încheia alianţe cu toţi actorii politici post-decembrişti, dacă banul şi puterea erau garantate. Istoria recentă a proiectului Catedralei Mântuirii Neamului, spre exemplu, este, la fel ca în cazul dezvăluirilor despre Vîntu şi Niculae, doar vârful aisbergului, dar unul pervers de strălucitor.
Prietenii ştiu de ce, la fel şi Hrebe, şi alţii ca el – nu contează numele politicianului, partidului sau securistului.
