Bucureştenii au din ce în ce mai multe locuri de pierzanie, dar şi de regăsire culturală în centrul vechi al Capitalei. Numărul cârciumilor, cafenelelor şi restaurantelor din zonă a ajuns la mai bine de 360, ceea ce înseamnă că puteţi încerca în 2012 experimentul de a bifa în fiecare seară câte o cârciumă.
Oferta culturală rivalizează cu cea gastronomică sau se îmbină în mod armonios cu aceasta. În centrul vechi găseşti practic orice formă de artă: de la muzica populară din restaurantele tradiţionale, cum e faimosul Caru’ cu Bere, la concertele rafinate de jazz din zeci de localuri, la galerii de artă plastică, precum Hanul cu Tei, la folk şi rock în Club A şi-n subsolurile „megieşe”, până la spectacole de teatru pentru toate gusturile. „Băieţii” lui Dan Chişu s-au mutat cu tot cu cafenea şi cu numerele de stand- up de la Teatrul Naţional, aflat în reparaţie, în centrul vechi, la Café Deko. Trupa lui Dan Puric, „Passe-partout DP”, şi-a făcut sălaş la teatrul de pe Lipscani, unde, atunci când îşi face intrarea pe scenă şi „jupânul” Puric, Sala Rapsodia este ocupată de un puhoi de spectatori de toate vârstele şi de toate profesiile. Deşi pare că nu se prea potrivesc cu peisajul înţesat de restaurante şi de birturi, la spectacolele lui Dan Puric din teatrul de pe Lipscani poţi vedea o mulţime de feţe bisericeşti, din publicul fidel al mimului devenit conferenţiar făcând parte sute de preoţi, călugări şi călugăriţe din ambele biserici, surori, ortodoxă şi romano-catolică.
Găsindu-l pe Godot
Unul dintre localurile cele mai aplecate spre cultură este cafeneaua cu nume de provenienţă livrescă, „Godot”, loc în care se joacă foarte mult teatru. Din program fac parte nu doar comedioare de cârciumă, ci şi spectacole foarte serioase, cum a fost cazul montării „Marea iubire a lui Sebastian”, despre povestea de dragoste dintre scriitorul Mihail Sebastian şi actriţa Leny Caler, cu Marius Manole şi Rodica Mandache în rolurile principale, ce s-a jucat mereu cu casa închisă. Despre teatrul alternativ şi jocul în cârciumi ne-a vorbit şi actorul Marius Manole: „Când spui teatru alternativ, te gândeşti mai mult la experiment teatral, dar cei mai mulţi dintre actorii români ajung să joace teatru alternativ pentru că nu au, în realitate, altă alternativă. Pentru unii, a juca în cârciumi reprezintă singura sursă de venit şi o şansă de a se face remarcaţi pentru a-şi găsi apoi un loc în teatre. Mie, chiar dacă sunt angajat la Naţional, sau poate tocmai din pricina asta, îmi place să joc din când în când prin baruri pentru că ieşi din tot confortul călduţ cu care te-ai obişnuit şi din rutina care se instalează vrând-nevrând.
La teatru ai cabinieră, ai machioză, ai cabină cu duş, la cârciumă te îmbraci singur, îţi speli şi-ţi calci singur costumul, te machiezi singur, ba mai pui umărul şi la pusul şi strânsul decorului, iar, la nevoie, faci şi curăţenie. E o lecţie de smerenie pe care orice artist ar trebui să o încerce din când în când pe pielea lui ca să scape de sindromul de vedetă. Plus că publicul este foarte aproape, toate barierele impuse la teatru cad şi se creează o relaţie foarte caldă cu spectatorii. Iar în ceea ce priveşte centrul istoric, îmi place că e un loc viu, în care la orice oră din zi şi mai ales din noapte se întâmplă câte ceva”, a mai spus Marius Manole. Chiar dacă face parte dintr-o generaţie mai coaptă, fiind un tânăr pensionar, actorul Ţâcă Cojocaru este îndrăgostit de teatrul underground. „Ador ritmul acesta frenetic din teatrul de cârciumă: vii, bei, vezi. Chiar dacă teatrul prin subsoluri şi baruri poate părea o frivolitate, pentru mine este o frivolitate extrem de valoroasă. La teatru, între public şi actori intervine uneori efectul de al patrulea perete. Simţi că între scenă şi sală se ridică un geam gros prin care, din păcate, uneori mesajele nu mai reuşesc să treacă dintr-o parte în alta. Pe când, atunci când joci în cârciumă, convenţia se subţiază.
Trebuie să cucereşti publicul cu totul şi să faci asta repede. De aceea jocul în teatru trebuie să fie cu efect de şoc. Intri în scenă ca o bombă şi-l faci marţ pe spectator din prima clipă, căci altfel te „haleşte” el pe tine. Publicul de cârciumă este neiertător, dar tocmai de aceea este grozav pentru că se creează o relaţie bazată pe adevăr, şi nu pe politeţe şi pe complezenţă. Spectatorul de teatru rămâne de cele mai multe ori în sală până la sfârşit chiar dacă se plictiseşte de moarte, pe când în teatrul underground, omul şi-a băut berea şi s-a cărat. Nu ai cum să-l ţii să te asculte decât dacă te impui în faţa lui printr-un joc puternic şi seducător. Iubesc intimitatea care se creează în locuri precum Godot Café sau UnTeatru, unde ajungi, ca spectator, să te simţi mai mult musafir în vizită pe la prieteni decât un simplu plătitor de bilet. Sper să se ajungă să se joace teatru în toate cele 360 de localuri din centrul vechi, pentru că teatrul de cârciumă este o infuzie de sânge tânăr pentru teatrul de stat. Ştiu că există teatre mari, nesimţite, nu dau nume ca să nu ne pierdem timpul, care se consideră mai presus de fenomenul underground, despre care unii artişti fiţoşi spun: «Ăsta nu e teatru!». Dar în multe privinţe, ceea ce se petrece acolo are mult mai multă legătură cu teatrul decât în instituţia de stat care crede că deţine monopolul absolut asupra acestei arte.”
