Cel mai nou spectacol pus în scenă de Radu Afrim la Teatrul Național din București, „Între noi e totul bine“, pe un text al scriitoarei poloneze Dorota Maslowska, este o excelentă parabolă politică ce vorbește despre destinul unor popoare peste care a trecut fără milă tăvălugul istoriei. Și cum popoarele sunt formate din oameni, iar „celula de bază a societății“ este și a fost, încă dinainte de căderea omului în păcat, familia, istoria poporului hai să-i zicem polonez (dar ar putea la fel de bine să fie și român) este analizată de la dimensiunea unei familii.
Iar ochii cei mai ageri care privesc lucid și fără compromisuri istoria poporului-să-i-zicem-polonez sunt cei ai celei mai tinere generații reprezentată de o fetiță metalistă (Dorina Chiriac într-un rol de excepție), desprinsă parcă din ”Familia Adams”, un emo kid nefericit din gura căruia ies cele mai cumplite verdicte despre viața familiei și a țării sale care ”mai bine nu ar mai fi fost deloc”.
Din această familie mai fac parte o mamă naționalist-pășunistă (excelenta Liliana Ghiță), care se mândrea cu gloria Poloniei Mari, a unei Polonii de dimensiuni mitologice (cam așa cum e Dacia în inimile protocroniștilor noștri), dar care își hrănea familia din tomberoane, și o bunicuță rămasă cu sechele din cel de-al Doilea Război Mondial (Marius Manole, în travesti, în unul dintre cele mai bune roluri din cariera sa), care-l vede nici mai mult nici mai puțin decât pe Hitler însuși în propria nepoată și care începe mereu să spună o poveste, cea a intrării nemților în Varșovia, poveste pe care o reia obsesiv, încurcându-se în cuvinte și uitându-i continuarea.
În apartamentul acestei familii compus dintr-o singură cameră plină de catrafuse vechi (mama îi spune adeseori fetiței: ”Marș în lipsa ta de cameră!”) și un veceu (scenografia Irina Moscu), se eternizează și o vecină (savuroasa Natalia Călin) mereu cuprinsă de remușcări pentru că e ”grasă ca un porc” și pentru că ”se plimbă în halul ăsta prin câmpul vizual al altor oameni care ar putea avea motive mai bune să borască”.
”Pe vremuri, pe când lumea era guvernată de ordinea divină, toți oaminii dăn lume era poloneji”, spune pătrunsă de evlavie patriotică mama de familie. ”Toți era poloneji. Germanii era poloneji, suedejii era poloneji, spaniolii era poloneji, polonejii era pur și simplu toți, toți, toți… Frumoasă țară era Polonia. Aveam mări, insuli, oceane minunate și o flotă care naviga pe ele și descoperea tot mai multe continente care aparținea și ele Poloniei. Printre ăștia era și cunoscutul descoperitor Cristofor Columb, pe care mai târziu l-au botezat desigur Christopher, sau Chris sau Isaac. Pe vremuri, Polonia era un mare imperiu, o oază dă toleranță și multiculturism. Și oricine nu venea aici din alte țări, pentru că, așa cum aminteam, ele nu exista, era întâmpinat aci cu pită și sare”.
Ca în orice basm care se respectă și în basmul Poloniei Mari apare un Bau-Bau, care nu este nimeni altcineva decât Marea Conspirație Mondială: ”Dar vremurile bune au luat sfârșit pentru statul nostru. Mai întâi, ne-au fost luate America, Africa, Asia și Australia. Au fost distruse drapelele poloneze și pictate în dungi, stele și tot felul de arabescuri. Limba polonă a fost administrativ schimbată în niște limbi străini scorniți, pe care nimeni nu le știe și nu le cunoaște, ci numai oaminii cari li vorbesc…ște. Și asta numai pentru ca noi, polonejii, să nu le știm și să nu le înțelegem și să ne simțim ca ultimili zdrențe”.
Familia aceasta disfuncțională reprezintă minunat orice popor frustrat, pe bună dreptate poate, pentru că s-a aflat mereu în calea popoarelor mari, a celor care au scris istoria și care și-au impus victimelor lor ideologia. Casa jegoasă a familiei poloneze devine la un moment dat sală de cinema, unde sunt proiectate filme pseudo-istorice precum ”Calul care mergea călare”. Aici Afrim atacă subtil subiectul cinematografului ca ideologie, dar și al sistemului starurilor. Iar Marius Manole intră din nou în scenă interpretând un star de cinema, un star de ”plastic” desprins din revistele glossy, un junky cu probleme emoționale. El este însoțit de o superbă starletă, Monika (minunat jucată de Istvan Teglas), care în discursul său ține să precizeze că ea nu e poloneză, și că familia ei a venit aici cu ani în urmă din Occident, și că dacă se află aici asta este doar din greșeală. Pe lângă un cuplu de artiști de plastic nu putea apărea decât o jurnalistă de plastic (interpretată cu aplomb de Florentina Țilea) care intervievează starurile bifând toate clișeele gazetărești.
Deși mai apar și vreo doi bărbați prin preajmă (Cezar Antal, responsabil cu muzica și antrenul și Istvan Teglas in ”Istvangul” bun la toate), personajele importante din această poveste sunt femeile. Chiar dacă rolul lor în marea istorie este mai mereu mărunt, fiind adesea victimele istoriei făcute de bărbații lor care se plictisesc acasă, femeile sunt șefe peste micul lor univers. Una dintre cele mai haioase scene în acest sens este împrumutată din ”Gaițele” și anume momentul în care babele-eterne joacă poker. Un moment sublim de comedie pură.
În timp ce bătrânele se distrează la cărți sau citesc reviste vechi luate de la tomberon cu integramele gata rezolvate (integramele istoriei, cum spune Radu Afrim) fetița metalistă așteaptă o apocalipsă menită să le curețe casa și țara și universul. Din când în când deschide ușa tot așteptând un război mondial sau o apocalipsă cât de mică. Pe ușă intră avioane de hârtie din ce în ce mai mari, ca niște îngeri ce aduc prevestiri. Dar fetița va înțelege în cele din urmă că mesajele care vorbesc de apocalipsă nu vin din viitor, ci din trecut. ”Până la Varșovia au ajuns nemții și au spus că Polonia nici un minut mai mult nu va mai fi Polonia. Varșovia nu e capitala ei, nu e capitala ei, ci doar o gaură în pământul plin de moloz. Iar noi nu suntem poloneji. Nu suntem poloneji ci nemți sau ruși, sau poate doar cadavrele lor, iar cei care nu sunt cadavre vor deveni imediat…oricum.“
Bunica reușește în mod surprinzător să termine povestea zilei în care se întorcea cu rochița ei cu trandafirași de pe malul Vistulei, atunci când nemții au invadat Varșovia. ”Emoția crește. Și acum spectatorul înțelege că bunica mea a murit în ziua aceea și că mama nu a mai văzut lumina zilei. Așa că nu numai că sunt orfană, dar nici măcar nu m-am născut.”
Personajele nu sunt deci în istorie, ci în afara ei, sunt niște ”avortoni” ai istoriei pentru că unora dintre ele nu li s-a dat nici măcar șansa să se nască.
În sfârșit ”între noi e totul bine” pentru că între morți nu poate fi totul decât bine.
