Alegerea netă – devenită tot mai evidentă, după ce un timp a stat cumva ascunsă – a guvernatorului Băncii Naţionale în favoarea băncilor şi în defavoarea economiei este făcută, dacă am înţeles noi bine intervenţiile publice ale dlui Isărescu, în numele stabilităţii financiare a ţării. Stabilitate financiară care, după părerea domniei sale, ar trebui să devină o misiune înscrisă oficial a băncii centrale, aşa cum pretinde că s-ar discuta în ultimul timp chiar la nivel internaţional.
Nu ştim accepţiunea atribuită stabilităţii financiare, dar în cazul în speţă al României apare că dl Isărescu o suprapune exact stabilităţii sistemului bancar. Ceea ce este dubitativ că ar fi chiar acelaşi lucru! Şi, din păcate, suprapunerea respectivă, pusă în practică prin anume politici de curs, de dobânzi şi de preţuri, ajunge, ca şi reţetele FMI de realizare a echilibrelor economice doar prin tăieri, să constituie nefericite aplicaţii pe organisme sociale ale principiilor termodinamicii care postulează că un sistem fizic este cu atât mai stabil cu cât devine mai incapabil de a genera un lucru mecanic. Mai prozaic spus, stabilitatea maximă se atinge când sistemul este mort energetic. Prin analogie, dar nu numai ideatică, reuşita maximă a programelor de stabilizare ale FMI este atunci când pacientul pe care îl tratează aceste programe ajunge mort.
Din păcate, politicile BNR de a feri băncile să plătească şi ele măcar ceva din factura crizei – mai ales că nu este nicidecum neglijabilă, ci este masivă contribuţia lor la această criză, chiar şi numai prin creditarea fără noimă a consumului din import, pe care au practicat-o câţiva ani şi care a dezarticulat complet economia internă între consum şi producţie şi a vulnerabilizat-o extern la cote extreme – au cam aceleaşi efecte. Tot ce iese în calea acestor politici este secerat, iar diferiţii actori naivi şi nepregătiţi (salariaţi, pensionari, dar şi contribuabili, firme şi statul însuşi) cad ca popicele rând pe rând. Rămân băncile, fericite, urmând să se bucure până la adânci bătrâneţi, căci nu le va mai sta nimic în cale. Economia, care le mai încurcă acum pe ici-pe colo, se va sufoca din ce în ce mai mult, mergând cu paşi repezi spre extincţie.
În loc să implice politicile băncii centrale în ieşirea din restrişte, să coboare cursul leului la nivelul pe care îl poate duce economia, guvernatorul BNR, profitând de statura sa profesională, dar şi de faptul că n-a avut un oponent pe măsură în poziţia de prim-ministru, a pasat întreaga ajustare, ce apăruse inevitabil în condiţiile crizei, în seama politicii fiscal-bugetare, deci în ograda Guvernului. Aceasta, deşi statul era responsabil de situaţia creată doar într-o măsură, prin lăbărţarea din perioada creşterii economice nesănătoase 2004-2008, dar nu în măsura principală, de care era vinovat creditul pentru consum aproape exclusiv din import. În acest fel ajustarea a fost, pe de o parte, nedreaptă, pentru că-i scotea dintre plătitorii facturii tocmai pe cei care îngroşaseră această factură, aruncând povara exclusivă asupra celor fără vreo vină sau chiar fără vreo implicare.
Pe de altă parte, exact din aceste motive, o asemenea ajustare era insuficientă, ceea ce avea să împingă lucrurile într-un cerc vicios. Amputarea salariilor n-a fost de-ajuns, a venit şi majorarea TVA. Va veni şi impozitarea generalizată a pensiilor. Apelul la îndatorare externă este dramatic. Faţă de obiectivele vizate nu va fi nici un rezultat. Dezechilibrele interne vor rămâne intacte, vulnerabilitatea externă va fi aceeaşi! Îndatorarea externă va continua aiuritor, cu singura deosebire că o parte mereu mai mare din aceasta va fi preluată de stat spre ipotetica salvare a sectorului privat, care este, de fapt, responsabil de îndatorarea externă. Salariaţii sunt deja la pământ. Pensionarii vor fi în curând, dacă nu chiar în pământ. Firmele nu vor mai avea clienţi. Şi statul este în faliment. Ţara se îndreaptă spre o deplină stabilitate. Este stabilitatea pacientului mort!
