Jocuri stranii (Funny Games U.S.)
Productia: SUA, 2007 Regia: Michael Haneke In distributie: Naomi Watts, Tim Roth, Michael Pitt, Brady Corbett Distribuit de Ro Image 2000, ProRom
Este un film antipatic, frustrant, imposibil de iubit si care nu te implica deloc emotional decat intr-un sens profund deranjant si negativ – fapt care reprezinta, de altfel si destul de clar, chiar dorinta regizorului. Caci Haneke e un conceptual si un terorist al formelor, care prefera mereu sa-si bruscheze spectatorii si sa-i scoata din zona de confort si entertainment usurel pe care cei mai multi o prefera. Noul Funny Games este realizat in Statele Unite, cu sprijinul actritei Naomi Watts, care i-a fost si producatoare executiva, si urmand practic la milimetru constructia, stilul, miscarile de camera si de personaje din varianta originala. Singura deosebire marcanta, dincolo de cei zece ani trecuti de la primul si avalansa de exhibitii desantate de violenta cool si ultra-rapid montata care n-a facut decat sa creasca si infloreasca, fiind prezenta unor nume cu mai mare faima internationala in fata camerelor. si chiar in spate – caci Pianista si Caché i-au adus lui Haneke o mult mai mare recunoastere macar in circuitul festivalier; iar operatorul Darius Khondji (Se7en, Panic Room) este unul dintre cei mai faimosi, mai ales in materie de constructii vizuale claustrant-apasatoare.
Motivatia a fost, pare-se, simpla. Dupa ceva timp, regizorul sustine ca si-ar fi dat seama ca tentativa lui de a-i sublinia/ dezvalui spectatorului tocmai complicitatea sa in violenta aproape pornografica ce a invadat cinema-ul mainstream (de actiune si de gen) nu ajungea tocmai la cei carora le fusese in primul rand destinata. Adica publicul obisnuit american de mall. Care, se stie, nu intra nici mort la filme cu subtitluri. Drept care s-a gandit ca ar fi mai eficient sa-si cloneze realizarea mutand-o in spatiul american si traducand-o in engleza. Ceea ce ii iese – adica translatia povestii nu ii scade nimic din eficacitatea intr-ale nelinistirii, disconfortului ori chiar torturarii bietei audiente. Protagonistii? Naomi Watts si Tim Roth, un cuplu burghez asezat si oarecare, bine infipt in satisfactia toropita a tuturor posesiunilor materiale si distractiilor aferente. Plus copilul abia intrat in adolescenta si o frumusete de Golden Retriever. Casa lor de vacanta uriasa, cu gard inalt si porti electrificate, e aproape terifiant de curata, ordonata si inzestrata cu toate cele trebuincioase. Iar in spate exista si un lac si o barca personala. Toata relaxarea se duce insa rapid naibii o data cu aparitia in peisaj, intai misterios in curtea unor vecini care par foarte tulburati, apoi chiar in batatura protagonistilor, apoi chiar invadand "sanctuarul" personal. Cei doi, Michael Pitt si Brady Corbett, imbracati in alb si aparent rezervati, mimand politete in fata semi-candidelor lor victime. Iar mereu-surprinzatorul Pitt, aici cu un chip perfect blanc, e mai inspaimantator decat daca s-ar schimonosi ori ar ridica glasul vreo secunda, mai ales in clipele cand iti face cu ochiul din ecran, chestionandu-ti sentimentele, senzatiile sau opiniile; caci nu e nimic mai infiorator decat aceasta cruzime goala, vidata de emotie, implicare sau vibratie cu care ti se adreseaza. Totul se face insidios, fara ridicari de voce si fara violenta direct-explicita, ceea ce sporeste senzatia de disconfort si angoasa nelamurita (inca) a spectatorului care nu stie, dar simte, asemenea protagonistilor, ca ceva foarte in neregula e pe cale sa se intample. si n-ar fi corect sa povestim/ dezvoltam aici, desi e practic imposibil sa vorbesti despre Funny Games – care sunt oricum, numai funny nu! – fara sa explicitezi mai mult decat ar fi corect din evolutia povestii si sa strici sinistrele surprize pregatite celor rezistenti de foarte sadicul regizor. Asa cum s-ar impune si o discutie care sa explice prin ce difera o productie ca Funny Games de numeroasele experimente in "torture porn", horror-uri inecate in sange si viscere imprastiate din gama Saw sau Hostel. Sa spunem doar ca, spre deosebire de retardatii realizatori ai acelora, intelectualul (cu pregatire in filosofie) Haneke nu prea se lafaie in atrocitatea dezvaluita sistematic si preponderent in timp real, fara rabat facut stilizarii date de montaje frenetice sau ralenti-uri, caci scopul lui e sa te puna pe ganduri si, mai ales, sa te rusineze. Pentru ca ai ras la capete zburate si trupuri mutilate si crime sangeroase si ultra-explicit si detaliat prezentate, pentru ca esti anesteziat la oroare, pentru ca te-ai numarat poate printre cei care s-au uitat pe net la ororile reale cu executii de ostateci s.a. Caci gustul pentru violenta e practic parte, mai mult sau mai putin recunoscuta si asumata, din fiecare din noi. si Haneke vrea sa denunte asta, sa te faca sa intelegi ce inseamna cu adevarat, in detaliu, asemenea lucrurilor hidoase pe care unii oameni le pot face altora. Demers a carui onestitate, avand in vedere raceala clinica a expozeului de pe ecran, e cel putin chestionabila, dar nu mai putin capabila sa te tintuiasca oripilat si revoltat in scaun.
