….
Când ne-am văzut cât de cât, dl. profesor m-a întrebat dacă mi-e foame. Mă temeam de cine ştie ce şerbet zaharisit, deci am refuzat. „Nu se poate. Hai că am ceva care o să ne întremeze pe amândoi”, mi-a zis el, încă trăznind a diluant şi cu o pată albă împrejurul nasului (bătuse vântul uşor şi o parte din vopsea fusese aruncată pe faţa lui). Peste câteva minute a revenit cu o farfurioară pe care întinsese o mâncare căreia eu i-aş fi zis, dacă mi s-ar fi permis să fiu succint, „resturi pentru porcul din cocină, dacă chiar n-a mai mâncat nimic de cinci zile, că altfel şi lui i-ar fi silă”. Din fericire, m-am înşelat foarte tare. „Am vrut să-ţi dau nişte şuncă, dar n-am mai găsit. Uite, aveam chestiile astea pentru câini, da’să ştii că sunt foarte bune, ce-ai zice şi de un usturoi? Să ştii că usturoiul face bine”.
Evident, n-am putut refuza la infinit. Eram foarte slab la matematici şi nu riscam ca distinsul profesor să mă dea afară pe uşă. De resturile pentru câini nu m-am atins, însă am mâncat vreo şase căţei de usturoi şi un coltuc de pâine.
A fost, cred, greşeala vieţii mele. Domnul profesor inventator a crezut că ador usturoiul şi la fiecare şedinţă îmi punea în faţă câte o cogeamitea căpăţâna. Cât am mers la el, cred că am mâncat echivalentul unei tarlale de usturoi, poate şi mai bine. Doar c-o pâine şi-o ceaşcă de Nechezol.
De atunci, ori de câte ori aud de matematici, pe mine mă ustură limba. Cât despre Comisia de la televizor, hm!, nici aia nu-mi miroase a bine….
Precizare: jur în faţa popei care l-a botezat pe Bercea Mondialu’ că povestea e adevărată. Deci, vă rog, întrebaţi-mă altceva.
