În curând, în librării va apărea o lucrare ce se anunţă a fi importantă pentru critica noastră literară: „Carte de identităţi (Mutaţii ale autobiograficului în proza românească de după 1989)“, scrisă de Florina Pîrjol. Volumul (care va fi publicat la editura Cartea Românească) analizează creaţiile autorilor români atraşi de autoficţiune.
Intrat în ultimul deceniu şi în vocabularul critic românesc, termenul de „autoficţiune” – seducător, imprecis şi scandalos de cuprinzător – a ajuns să denumească orice deviaţie autobiografică pe care autorul, încă reticent la propunerea de a spune un „eu” răspicat, în epoca individualismului democratic, alege s-o manevreze atunci când vrea să se mute cu arme şi bagaje în interiorul ficţiunii sale.
Pornind de la un istoric al conceptului, definit şi comentat până la suprasaturaţie, eseul de faţă îşi propune o radiografie a fenomenului în spaţiul românesc, cu un zoom pe câteva dintre textele reprezentative ale generaţiei 2000.
Florina Pîrjol analizează nu doar lucrări literare, ci chiar fenomenul literar de astăzi cu tot ceea ce înseamnă el, inclusiv cu partea lui de marketing, PR şi mediatizare, care devine, la rândul său, un fenomen în sine.
Show-ul literar
„Literatura devine spectacol şi se oferă ca spectacol”, scrie Florina Pîrjol. „Iar sistemul mediatic în care sunt angrenaţi scriitorii (şi nu doar ei) astăzi îi obligă, de multe ori, să facă act de prezenţă la dezbateri, lecturi publice şi lansări, să (se) dezvăluie, să (se) mărturisească, să promită. Să readucă autorul (fără majusculă) – în carne şi oase – în faţa cititorului (un gest retrograd, am zice). Reprezentarea de sine îşi acutizează (vulgar!) coté-ul dramatic, iar autenticitatea e tot mai ameninţată de exactitatea jurnalistică (până la, să zicem, graniţa cu reportajul literar).
Autoficţiunii, ca gen eminamente lipsit de coeziune, ca azil generic al excepţiilor, îi lipseşte, practic, un orizont de aşteptare bine definit. Lectura nu mai e «un act de creaţie dirijat» (cum zicea, pe vremuri, Sartre), acum se reduce la o lectură naivă, de tip evazionist, o lectură curioasă, iscoditoare chiar, în care ficţiunea acoperă cu un val foarte subţire o foame de realitate. Judecând după reacţiile publicului (traduse în cifre de vânzări) s-ar putea spune că, mai mult decât o renaştere (din propria-i cenuşă) a autobiografiei, autoficţiunea este, în multe cazuri, o alternativă (fragilă, din cauza ambiţiilor sale niciodată împlinite) la un anumit tip de roman autobiografic uitat, astăzi, în epoca tuturor libertăţilor: romanul cu cheie”.
„Senzaţionalul” de tip TV, magnet pentru cititori
Ca şi în presă, sau măcar în zona tabloidă a acesteia, şi în literatură scandalul face rating, scandalul vinde bine: „Philippe Lejeune insinuează că, la fel ca în televiziune, audienţele ar fi cele care dictează ritmul şi conţinutul literaturii autoficţionale: „Ar trebui să ne întrebăm dacă excesul de impudoare al anumitor texte nu e, într-o anumită măsură, un răspuns la voaierismul cititorilor”.
Faptul – altfel, banal – ascunde, însă, o întrebare ceva mai interesantă: cât de „impudici” (cuvântul e cam nefericit, aici) sunt (au voie să fie) autorii de autoficţiuni în afara textului lor. După o lungă „moarte”, autorul iese iar la rampă, iar dacă e vorba de autoficţiuni, spectacolul e garantat”, mai scrie Florina Pîrjol. „Fie că e vorba doar de textul de pe copertă (cum e cazul romanului „Viaţa sexuală a Catherinei M”., de pe coperta căruia aflăm că autoarea, „bine cunoscută în mediile artistice”, „îndrăzneşte să-şi povestească viaţa sexuală”), fie că e vorba de mai mult, autoficţionarul pursânge e un self-promoter zgmotos. Textul lui e, mai întotdeauna, însoţit de instrucţiuni de folosire, e dirijat programatic spre o lectură referenţială, care (la rigoare) este, şi ea, ulterior, demontată. El mobilizează o întreagă regie paratextuală (interviuri, apariţii televizate, declaraţii extravagante, pictoriale ş.a.) pentru a actualiza şi întări acel (evergreen) „eu însumi sunt aluatul cărţii mele” al lui Montaigne. Scandalul e cel mai bun catalizator al unei literaturi ce mizează pe o scriitură dezinhibată, automată, liberă, promiţând – la concurenţă cu real-televiziunea – senzaţii tari (nu prin enormul dezvăluirii, fiindcă nu aceasta este, totuşi, miza ei principală, ci prin montajul ficţional pe un suport ce are toatele semnalmentele autobiografiei).
Când Christine Angot părăseşte platoul unei emisiuni într-o criză de plâns, când Amélie Nothomb şochează declarând cu dezinvoltură, în faţa camerelor, că îi place să mănânce fructe stricate sau când Marcela Iacub mărturiseşte (tot la o emisiune televizată) că a trăit o poveste de dragoste adevărată (!) cu un „porc sublim”, ele influenţează în mod semnificativ receptarea romanelor lor ca nişte autobiografii „ne-ruşinoase”. În ciuda discursului teoretic gomos care o apără şi o justifică în permanenţă, autoficţiunea pur şi simplu dă undă verde plăcerilor vinovate. Da, da, inclusiv celor literare.”
