Ioana Ciocan e curator independent care trăiește și lucrează în București. În 2015-2016 a făcut parte din echipa Curatoriumului care a dezvoltat dosarul de candidatură București 2021 – Capitală Culturală Europeană. A inițiat și coordonat programele de artă în spațiul public: “Keep the change”, Lea Rasovszky, sculptură în spațiul public, Londra 2016 și Leicester 2015, UK; “Proiect 1990”, SPAM și curator al programelor “Din Dragoste. Fapte morale”; “După 25 de ani” și “Sculptură en plein air-ul Aiurart”. Ține regulat conferințe pe teme legate de artă în spațiul public și politici curatoriale în Europa de est. Este editor asociat – Revista Arta și publică la Editura Vellant.
Ioana Ciocan s-a remarcat prin proiecte de aducere a artei în spațiul public și nu se sfiește să-și declare nemulțumirile față de modul în care arată în prezent peisajul urban românesc.
Artistă, profesoară, curatoare și coordonatoare de proiecte culturale, Ioana Ciocan aruncă o privire critică și asupra sistemului de învățământ artistic din care face parte și pe care îl consideră anacronic.
Vorbește-mi despre tine și parcursul tău până acum.
Din ce în ce mai mult îmi dau seama că ceea ce am terminat eu nu are niciun fel de relevanță în arta secolului 21, întrucât ceea ce fac acum nu se studiază în universitățile din România. Este una din marile mele nemulțumiri în ceea ce privește sistemul de învățământ românesc, pe care nu mă sfiesc să o declar. A doua zi după absolvirea facultății am plecat cu o bursă în Danemarca, apoi în Anglia. După aceste stagii m-am întors să salvez România (râde).
Cum a fost întoarcerea?
A fost foarte norocoasă, deoarece am ajuns la American International School of Bucharest, unde am nimerit dintr-o comunitate expată, cea din Danemarca și cea din Londra, fix într-o altă comunitate expată, în România. Am stat aici șase ani ca profesor de artă și a fost o experiență fantastică. Prima întrebare pe care am primit-o la staff meetingul nostru, pusă de directoarea școlii, căreia îi port o veșnică admirație, a venit ca un șoc. Aceasta a scos un marker și a scris: acum suntem în anul x, vom fi profesorii unor copii care acum au cinci ani, șase, 12, 18 ani și noi, corpul profesoral, trebuie să ne gândim cum va arăta societatea în care acești copii vor lucra, care vor fi nevoile ei, pentru ce îi pregătim. Am fost siderată că în cei 12 ani de învățământ pe care i-am urmat, plus trei de facultate, doi de masterat și trei de doctorat niciunul dintre profesorii noștri nu și-a pus această întrebare: Pentru ce vă pregătim, pentru ziua de azi sau pentru cea de mâine? Din păcate, la noi lucrurile sunt și mai tragice, nu-i pregătim nici măcar pentru acum, ci pentru acum 100 de ani. Tot ce se întâmplă în sistemul nostru de învățământ consider că este profund anacronic. Asta nu înseamnă că profesorii sau studenții nu sunt buni, ci modul de abordare e greșit.
Modul de abordare al profesorilor din Danemarca și Anglia diferea fundamental de ceea ce ai făcut aici?
Bineînțeles. În primul rând, danezii începeau prin a ne întreba: De ce ați venit aici, ce vreți să învățați? După o săptămână în care ne întrebau în toate felurile posibile și imposibile care sunt visele noastre, ce ne-ar plăcea, unde am vrea să ajungem, își făceau un plan, teaching by design, care ajuta fiecare student să ajungă acolo unde își propunea el. Suntem persoane diferite, cu capacități și dorințe diferite.
Se pare că tot învățământul artistic este într-o oarecare suferință…
Are legătură și cu guvernanții, pentru care artele sunt un fel de gaură neagră ce înghite bani de la buget și nu produce vreun venit. Cultura nu este deloc o gaură neagră și se pot produce bani din cultură, dar din una care nu este neapărat populistă. Mi-am făcut oareșce speranțe acum, când am citit că se dorește și se admite existența operatorilor culturali ca potențiali contributori la dezvoltarea economică a orașelor.
Continuă, când te-ai întors ce ai mai făcut?
În drum spre Școala Americană mi-a căzut sub ochi soclul pe care fusese statuia lui Lenin din Piața Presei Libere. Era un soclu impresionant de granit și mă întrebam în fiecare zi de ce nu se întâmplă ceva pe el. Cu atât mai mult cu cât foștii mei colegi de facultate, sculptori, se plângeau mereu de corupția din administrația publică și din ministere, invocând nu numai că nu se punea problema să câștige vreun concurs de monumente publice, dar nici măcar nu aflau de existența acestora în timp util pentru a putea depune proiectul. Și tot întrebându-mă eu așa și ascultându-i pe ei, a început practic cariera mea în ale organizării de evenimente artistice în momentul în care m-am decis să mă duc la primărie și să mă interesez ce trebuie să fac dacă vreau să amplasez o sculptură pe acel soclu. Nu mai povestesc câte drumuri am făcut pentru a ajunge să depun o cerere la Comisia de cultură… Cert este că mi s-a aprobat prima amplasare din “Proiect 1990”, urmată de o serie de 20 de lucrări în spațiul public pentru o perioadă de patru ani. Prima s-a vernisat pe 26 ianuarie 2010 și ultima în luna mai a anului 2014, când Nicolae Comănescu îmbrăca în polistiren soclul lui Lenin ca să se alinieze cu toate anvelopările sectoarelor și preda soclul înapoi primăriei. Apoi soclul a fost demolat, ceea ce a fost evident o mare greșeală. Am susținut dintotdeauna ca acel soclu să nu fie demolat. Libertatea obținută în 1989 însemna tocmai că acel soclu este gol și putem să expunem pe el ceea ce dorim, ceva care să reflecte societatea românească postcomunistă.
Cum ai ajuns să te ocupi de Pavilionul de artă București Art Safari?
Am fost supărată când s-a încheiat proiectul 1990, întrebându-mă cam ce urmează. A fost un proiect mare, presa l-a iubit, colegii mei de breaslă l-au admirat și impactul lui a fost mai mare decât mi-am închipuit eu. Știu că e prezent în nenumărate teze de doctorat, studenții de la master îl menționează în disertațiile lor, deci la capitolul nemurire stă bine. Așa că în acest moment de respiro am primit cea mai mare provocare de până acum, o invitație din partea lui Alexandru Bâldea, cel care inițiase prima ediție Art Safari, să preiau pavilionul. Inițial am refuzat, pentru că nu vedeam nicio legătură între “Proiect 1990”, care a avut o latură revoluționară – latura mea, pe care mi-o regăsesc de fiecare dată – și acest pavilion de artă. M-a convins prietenul și colaboratorul meu de atunci, arhitectul Attila Kim, și așa am hotărât să încep un alt proiect, la fel de nebunesc ca “Proiect 1990”, Art Safari. Cu Atila Kim am colaborat apoi în 2015 la cea de-a doua ediție Art Safari, care s-a desfășurat la Ciclop, un lucru ce părea la început de nerealizat, de asta am spus că a fost nebunesc. Însă a ieșit un Art Safari fenomenal care a coagulat piața de artă și cifra de 20.000 de vizitatori atunci ne-a făcut să fim mai încrezători cu cea de-a treia ediție care a avut loc anul acesta tot într-o clădire abandonată, Palatul Dacia-România. Am avut lucrări de la 16 muzee și 21 de colecții private, toate sub linia Dada. Până la urmă, orice s-ar întâmpla și oricât de tristă este situația, tot timpul găsești niște oameni în administrația publică care au viziune și înțelegere față de fenomenul artei. Am reușit să transformăm Palatul Dacia-România, care era abandonat, într-un adevărat centru al artelor contemporane timp de 10 zile, cu o componentă comercială bine stabilită și cu o importantă prezență a universităților de artă din țară. Evident, cele mai cele mai atractive momente au fost Brancușiul din holul central și minunata lucrare a lui Tonitza, “Fetița cu fundiță roz” din colecția BCR, expusă pentru prima dată în public, care a strâns foarte mulți admiratori în jurul ei.
La ce te referi când vorbești de componenta comercială?
Pavilionul de artă București Art Safari este împărțit în trei părți extrem de bine definite, una comercială, o zonă dragă mie dedicată educației, și a treia componentă, centrală, cu o expoziție muzeală.
În componenta dedicată educației avem tururi ghidate pentru copii, pentru adolescenți, care sunt ținute de alți adolescenți, și o zonă mare care se numește Art Safari Kids, unde copiii fac diverse work shop-uri legate de artă.
Componenta comercială este dedicată galeriilor care fac comerț cu artă. Ele colaborează cu artiști sau colecționari care cumpără, toate tranzacțiile fiind transparente și legale. Este un efort dublu din partea galeriștilor: trebuie să întrețină niște vânzări frecvente pentru acești artiști, pe de o parte, iar pe de altă parte trebuie să contribuie la cimentarea relațiilor lor cu colecționarii, dar și la formarea unor noi colecționari de artă.
Care este tipul colecționarului de artă tânără?
Este o întrebare cumva premonitorie întrucât Art Safari 2017, ce se va defășura între 19 și 28 mai, va avea ca expoziție centrală imaginea colecționarului. Și exact asta vom încerca să explicăm publicului larg: cine este colecționarul din ziua de azi, care este profilul lui. Iar întrebarea care se pune este: oare trebuie să fii milionar ca să fii colecționar? Poți să găsești lucrări de foarte bună calitate aparținând tinerilor artiști sau proaspăt absolvenți care să se comercializeze la niște prețuri extrem de rezonabile. Imaginea colecționarului e cumva neglijată și este păcat, pentru că ei sunt formatori de gust și au de cele mai multe ori un rol de Mecena. Un rol dificil, mai ales în ceea ce privește arta contemporană, deoarece nu ai garanții, nu știi ce se va întâmpla cu cariera artistului. Pe de altă parte, dacă colecționezi artă contemporană, artă vie, ai marea satisfacție să-l cunoști pe autorul lucrării respective și să înțelegi de la el ce a vrut să spună în acea lucrare. La Art Safari avem aceste dialoguri, în cadrul programului Art Dialog, care cuprinde, pe lângă panelurile pentru profesioniști, și aceste prezentări de artiști, “Talk Non Stop”, unde invităm artiști și din zona națională și din cea internațională să-și prezinte lucrările.
Și în 2017 Art Safari va fi sub patronajul UNESCO România și deja lista noastră de parteneri este mai mare ca anul trecut.
Ce fac tinerii pictori, cum vând, unde expun?
Este ceea ce spun de aproape opt ani, de când sunt asistentă la UNARTE – nici gând de lector! – și ceea ce-i prezint rectorului nostru la fiecare întâlnire: necesitatea unui curs despre piața de artă. Cum arată de fapt lumea reală, cea în care se trezesc după terminarea studiilor. Colegii noștri – îmi place să-i numesc așa, – de la The Institute, cei care organizează Diploma, au făcut un focus grup foarte interesant unde studenții spun ceea ce le lipsește. Am înaintat aceste documente rectorului de la UNARTE. Tinerii artiști nu știu să-și stabilească prețul lucrării, nu au niciun instrument de măsurare, nu înțeleg exact care este sistemul în care se lucrează, nu au noțiuni în ceea ce privește prețul de autor, care este foarte important întrucât ei valorifică proprietate intelectuală.
Ce mai faci în afară de Art Safari?
Este un lucru la care eu am ținut foarte mult, și anume practica mea curatorială. Mi-a fost foarte greu s-o mențin, dar o păstrez deoarece îmi dă o anumită independență de Art Safari, care este foarte mare. Organizez expoziții, mă ocup de tineri artiști.
Te mai preocupă arta în spațiul public?
Da, dar în primul rând m-a preocupat la nivelul jurizărilor. De curând, am fost juriu în cadrul concursului lansat de Fundația Art Encounters, cu sprijinul Primăriei Municipiului Timișoara și al Consiliului Local Timișoara, ca parte a Bienalei timișorene de arhitectură BETA 2016, care încearcă să găsească soluții creative la provocările ridicate de tema: “Statuia ecvestră – Subiect contemporan (?)”. Nu mă voi feri niciodată de niciun fel de jurizare sau comisie care să presupună spațiul public, considerând că e o nevoie foarte mare la nivelul administrației de oameni care pot să decidă într-adevăr cum va arăta acesta. Este înfiorătoare moștenirea bronziacă pe care o lăsăm urmașilor noștri! Nu mi-e teamă să recunosc, și o voi recunoaște de fiecare dată, că lucrările sunt expuse fără niciun fel de discernământ. Nu există niciun fel de logică, de estetică, iar bunul gust lipsește cu desăvârșire aproape fără excepție în toate dezvelirile pe care le-am văzut în ultimii 20 de ani.
Bun, și ce pui în loc? O instalație din care nu înțelege nimeni nimic?
Poate ar trebui să se facă un concurs suficient de popularizat, să se aleagă un juriu care poate să dovedească că are discernământ, chiar dacă nu este din zona academică, și să vedem ce iese. La Timișoara a fost un experiment extrem de interesant, întrucât zestrea aleasă de noi a fost audio. Câștigătorul nu a prezentat o lucrare tridimensională așa cum ne așteptam, ci pur și simplu sunetul lăsat de trapul unui cal care intră în cetate, sculptura trebuind să-l prezente pe Eugeniu de Savoia și intrarea lui triumfală în Timișoara. Ne-a cucerit, în primul rând pentru că este participativă.
Cum ai dori să arate Bucureștiul în viitorul apropiat?
Sunt multe lucruri la care ne putem uita în alte orașe din Europa, și pe care le putem face și noi. Din punct de vedere estetic, e foarte complicat. Câteodată, când merg pe jos, ceea ce se întâmplă des, îmi inchipui că am o macara și ridic toate lucrurile postate aiurea, de exemplu, căpățânile din Parcul Herăstrău. Așa mă joc eu prin București. Îmi place mult parcul din fața Ateneului Român. Mihai Oroveanu numea zona “Maidanul cu sculpturi”, în acest perimetru fiind amplasate cinci lucrări mari. Maidanul cu statui e exact ceea ce-l definește și de aceea prefer să mă întorc în curtea Ateneului.
