Acum, ca v-am atras atentia cu acest titlu, sa vorbim serios despre criza. Substratul este economic, dar deciziile anticriza sunt, in primul rand, politice si etice. Pe cine ajuti mai mult sau mai intai? Am ajuns sa vorbim despre sute de miliarde de dolari in SUA si de zeci de miliarde in Europa de parca am fi descoperit ieri un munte de bani si acum nu ne ramane decat grija sa-i impartim. Acum o luna, Larry Flynt si Joe Francis, doi mari patroni din industria pornografica americana (da, despre asta era titlul!), au adresat Congresului american o cerere de ajutor pentru industria lor. Ei spuneau ca ar avea nevoie de cinci miliarde dolari pentru o industrie care altfel contribuie la buget cu cateva zeci de miliarde in fiecare an, dar care acum se afla in impas – se pare ca in vremuri de criza oamenii taie de la bugetul pentru consum pornografic. Evident, propunerea nu a fost luata in seama, dar a reprezentat o provocare serioasa pentru logica interventiei in vremuri de criza.
Pe cine ajutam? Industriile vulnerabile, care nu produc bunuri de prima necesitate, deci unde cererea este flexibila si scaderea semnificativa in vremuri de criza? Are o oarecare logica: daca economia isi revine, atunci consumul se reia, deci nu vom ajunge sa platim mereu pentru a tine in viata aceste industrii. O privim ca pe un ajutor de urgenta, nu ca pe subventii permanente.
Doar ca industria porno s-ar califica mai bine decat industria producatoare de automobile. stiu ca suna ciudat, dar asta spun cifrele: producatorii americani de automobile sunt in criza cronica inca din anii ’80, acum au ajuns doar la fundul sacului. Nu e nici o garantie ca isi pot reveni o data ce economia se revigoreaza. E posibil ca banii contribuabilului american sa intre intr-un sac fara fund, deci producatorii sa mai ceara ajutoare si anul viitor. De cealalta parte, industria porno e mult mai flexibila si stim sigur ca trece printr-o sincopa temporara.
In plus, nu poate fi inlocuita asa de usor de concurentii chinezi, indieni sau japonezi. Poate luam alt criteriu: ajutam industria care ocupa mai multe locuri de munca. Ei bine, vorbim din nou de situatii paradoxale: in timp ce numarul de joburi in industria de masini scade constant de cateva decenii, in industria porno si domeniile conexe numarul de joburi creste.
De ce spun toate astea? Nu m-am angajat lobbyist pentru industria porno americana, vreau doar sa subliniez subiectivismul oricarui criteriu pur economic in fata acestei dileme. Planul de salvare propus de George Bush intarzie sa-si arate efectele, asa cum au avertizat multi economisti: daca arunci cu bani peste un sistem bancar din care a disparut increderea, nu vei relansa creditul. Planul lui Barack Obama are si el de infruntat dileme similare: se orienteaza spre industriile cel mai putin performante. Hazardul moral se adanceste: cei performanti se descurca singuri, banii publici se infunda in industriile neperformante.
Americanii isi permit pentru ca se pot imprumuta in continuare. Se vede ca, atunci cand esti o economie gigantica si criza te prinde cu datorii, iti permiti sa faci noi datorii. Cei care cred acum ca se prabuseste America vor ramane cu ochii in soare: americanii, care pana acum se imprumutau de la chinezi, se imprumuta si mai mult de la chinezi.
Ce facem noi? Am fost lasati cu un deficit de 5,2%, ne propunem sa il aducem intr-un an la 2,5% si Guvernul Boc merita laudat pentru vointa. Imprumuturi masive nu prea avem de unde sa luam pentru ca nu suntem America. Asa ca planul de masuri anticriza anuntat de Guvern nu poate fi decat modest. Dinu Patriciu are dreptate ca-i administram economiei o aspirina. Dar s-ar putea sa fie si o parte buna: nu putem arunca cu bani in economie, deci trebuie sa fim rezervati. Probabil ca, daca acum aveam in buget banii risipiti de Tariceanu si Vosganian, ne-am fi aruncat cu ajutoare masive pe industriile producatoare. Era bine? Nu prea cred.
Am fi sponsorizat cu totii producatorii de ingrasaminte sa produca pe stoc, Dacia sa scoata masini din ce in ce mai scumpe si diverse alte afaceri cu legaturi bune in guvern. Asa, cele 54 de miliarde lei anuntate de Guvern pentru programele anticriza au fost gandite zgarcit si flexibil: nu prin cadouri catre producatori, ci prin stimul la consumatori. Un exemplu bun este extinderea Programului "Rabla", unde scade varsta masinilor acceptabile, cresc suma oferita si limita totala (60.000 fata de 40.000 de masini). Astfel se incurajeaza cumpararea de masini noi, lasand insa consumatorului/platitorului de taxe posibilitatea de a alege. In ce priveste banii de infrastructura, sunt sceptic ca marirea sumelor pentru drumuri va impulsiona ceva. Daca nu am fost in stare sa cheltuim banii de pana acum, mai multe fonduri in pusculita teoretica a bugetului nu inseamna mare lucru.
Insa programul de flexibilizare si extindere a termoizolarii pare a fi o idee buna: necesitatea este evidenta, birocratia centrala ocolita, ramane acum ca autoritatile locale sa isi faca treaba. Compensarea TVA de recuperat cu cea de platit sau cu alte impozite datorate e genul de idee care scapa firmele de o povara birocratica, deci poate incuraja cresterea fara costuri pentru buget (asta, daca nu se vor incurca functionarii la calcule).
Pe scurt, s-ar putea ca din lipsa de bani sa avem un plan anticriza rezonabil: fara cadouri la producatori ineficienti, flexibilitate in stimularea consumului, masuri sociale indreptate spre categoriile care chiar au nevoie.
