Felul in care Guvernul raspunde grevei ceferistilor ne da motive intemeiate sa ne temem ca dificultatea de a gestiona inspirat situatiile de criza, asa cum s-a ilustrat ea si in timpul inundatiilor, face parte din notele definitorii ale premierului Tariceanu. Oricat de aglomerata i-ar fi agenda si oricat de clare sunt demarcatiile care disting atributiile membrilor Cabinetului de cele ale sefului Executivului, o convulsie sociala de amploare si cu costurile (la propriu si la figurat) ale celei cu care se confrunta astazi o tara intreaga nu poate fi lasata la infinit doar in sarcina ministrului Transporturilor. Cu atat mai mult cu cat acesta nu intrevede, in modul cel mai neadecvat, o alta cale de dezamorsare a situatiei decat repetarea obsesiva a refuzului de a lua in discutie orice majorare salariala, dublata de speranta infantila ca va reusi sa taie elanul liderilor de sindicat printr-o verificare a firmelor in care acestia ar fi implicati. In paranteza fie spus, nu credem ca se putea alege un moment mai inadecvat de a umbla la firmele mai mult sau mai putin dosite cata vreme Centrul de Resurse Juridice informeaza opinia publica despre perspectiva ca mai bine de jumatate dintre membrii Guvernului Tariceanu, in frunte cu premierul Tariceanu, sa ajunga sa fie chemati in fata instantei, pentru refuzul de a completa declaratiile de interese, cu informatii referitoare la membrii familiilor lor aflati sub incidenta articolului 72 din Legea 161/2005. Dar care sunt acele cateva lucruri pe care Calin Popescu Tariceanu ar fi trebuit sa le stie si sa-l determine sa se aplece cu mai multa atentie asupra grevei de la CFR?
Primul tine de istorie. O istorie a miscarii sindicale din Europa din care ar fi aflat ca, cel putin in secolul trecut, in nici o tara nici un guvern nu a castigat, pe termen lung, in fata revendicarilor grevistilor de la caile ferate. Au putut fi dovediti minerii, otelarii, siderurgistii etc., etc., dar cu cei de la caile ferate nu s-a scos la capat decat in masura in care, in urma unor negocieri duse cu inteligenta, s-a gasit compromisul care sa le dea satisfactie.
Inca de la inceputul anilor '90, miscarea sindicala a fost imediat adoptata, modelata si sustinuta (financiar si logistic) de confederatiile sindicale internationale. Daca cei mai multi dintre oamenii politici au fost si au ramas la nivelul precar al unor semidocti, liderii de sindicat au beneficiat de stadii indelungi de pregatire in strainatate, lucru care si-a pus o inconfundabila amprenta asupra calitatii miscarii sindicale, in masura in care nu s-a lasat prinsa la remorca unui partid sau altul. De la acordul deplin cu litera Legii, fapt ilustrat de neputinta Justitiei de a interveni, la precizia revendicarilor pe care le sustin, greva de astazi a ceferistilor este, poate, cea mai temeinic pregatita si, tocmai de aceea, cea mai imprevizibila prin consecintele nefaste pe care le poate avea. Neplata salariilor catre grevisti nu are nici o sansa sa se transforme in presiunea sub care acestia sa cedeze, cata vreme ei sunt sustinuti financiar din fondul de greva minutios pregatit din vreme, iar incercarile desuete de a crea o falie intre lideri si sindicalisti, prin tot felul de subterfugii de mult fumate, pot sa aiba, mai curand, un efect de bumerang.
“Daca Guvernul nu tine seama de observatiile sindicatelor, il dam jos!” Replica apartine unuia dintre cei mai autentici si seriosi lideri sindicali, Bogdan Hossu, presedintele Cartel Alfa, si a fost facuta la data la care subiectul aprig disputat cu Executivul era Codul Muncii. Astazi, greva s-a extins, deocamdata, in toate sectoarele CFR. Pe fondul nemultumirilor tot mai pronuntate privind nivelul de trai la scara intregii populatii, o solidarizare a CNSLR si BNS nu este doar o ipoteza de lucru, ci o probabilitate cu un inalt grad de risc.
In '91, daca premierul Petre Roman s-ar fi suit in elicopterul care il astepta si s-ar fi dus in Valea Jiului, poate ca mineriada din septembrie nu ar mai fi avut loc si istoria Romaniei ar fi fost alta. In '99, premierul Radu Vasile a dat ascultare celor care ii cereau sa se duca la intalnirea cu cel care conducea tentativa de lovitura de stat si a castigat un timp care a salvat Romania de la un dezastru. Astazi, Calin Popescu Tariceanu poate continua sa emita panseuri despre decalibrarea si rentabilizarea CFR sau sa se implice nemijlocit in gasirea solutiei care sa puna capat grevei.
Sigur, stim foarte bine ca, potrivit acordului cu FMI, societatile feroviare se afla pe lista de monitorizare, iar fondurile de salarii au fost plafonate, ceea ce face aproape imposibila acordarea sporurilor salariale. Dar mai stim ca in afara unui dialog dus cu receptivitate si buna-credinta, nu exista iesire din criza. Cum nu putem uita nici vorbele rostite de premierul roman, cu putina vreme in urma, cu ocazia reuniunii de la Madrid: “Economia romaneasca functioneaza mai bine decat s-ar parea si nu cred ca exista motive de temere si pentru o atitudine prudenta din partea Fondului. Acordul cu FMI este util, dar nu indispensabil si nu cu sacrificii atat de mari”.
Ei, daca asa stau lucrurile, e timpul, d-le prim-ministru, sa va asezati imediat in capul mesei (inainte sa vi-o ceara public presedintele Basescu) si sa descurcati in asa fel itele incat trenurile sa circule din nou si oamenii sa-si pastreze blestemele pentru alte ocazii.
