Daca tragedia lui Pirandello “Henric al IV-lea” este sigur una marca Pirandello, tot atat de adevarat este ca spectacolul de la Bulandra, realizare a marelui regizor Liviu Ciulei, director onorific al teatrului, este una marca Ciulei.
Pirandello construieste o lume iluzorie, in spatele careia sta de fapt alta, cea reala, dar aceasta izbucneste la un moment dat pentru a arunca in aer iluzia initiala. In cazul nostru, tanarul din lumea buna care cade de pe cal la o petrecere mascata isi pierde cunostinta si cand isi revine se crede in continuare Henric al IV-lea, cel care in secolul al XI-lea a trebuit sa faca penitenta la Canossa, in fata Papei pe care-l sfidase. I se organizeaza o lume artificiala, un palat si o curte, in mijlocul careia el continua sa se poarte ca un rege din alte vremi. Cei care-l viziteaza trec in prealabil printr-o garderoba cu vesminte de epoca si spun ca sunt personajele despre care se stie ca formau anturajul regelui din secolul al XI-lea. Amicii sai de altadata – au trecut intre timp 20 de ani de la drama lui – revin sa incerce, impreuna cu un medic, o experienta pentru a-l face sa se intoarca si el la realitate. Cea pe care o iubea in momentul accidentului revine impreuna cu sotul sau, tot de atunci, sub numele unei marchize din epoca. Este prezent si sotul ei, personajul inconsistent, usuratic, pe care “Henric” il detesta in mod explicabil. Se vadeste ca de 8 ani fostul lor camarad de mascarada s-a trezit din cosmarul sau, dar si-a dat seama ca a pierdut prea multi ani pentru a se readapta la viata si de aceea a continuat sa-si joace rolul in prezenta celor angajati pentru a-i constitui o curte. Totul se dezvaluie gradat, subtil, in felul cunoscut din piesele lui Pirandello.
Cat despre marca Ciulei, aceasta este una a seriozitatii cu care este tratat textul in toate articulatiile sale. In plus, personajul central este interpretat de Marcel Iures, cu o subtilitate si o gradare a emotiei greu de atins de un alt actor. Daca in prima sa aparitie il revezi in minte pe Peter O'Toole din filmele cu subiect clasic englez, treptat, actorul, marele Marcel Iures, redevine el in-susi, controland magistral situatia, situatiile, creandu-le chiar, in demonstratia luciditatii sale, ascunse celorlalti pana atunci, de 8 ani. De fapt ne dezvaluie falsul Henric, el a cazut de pe cal pentru ca acesta a fost impuns cu sabia – pe cand stapanul sau calarea alaturi de cea pe care o iubea in secret – chiar de sotul acesteia. Cei doi, interpretati pe masura partenerului lor de Camelia Maxim si Razvan Vasilescu, actori de valoare constanta, cu mari realizari la activ si pana acum, tin parca pe umerii lor soclul pe care se construiesc fantasma si apoi chipul real al amicului lor din tinerete, pierdut si regasit cu sentimente diferite de catre ea si de catre el. Daca “Henric” isi da seama ca a pierdut 20 de ani din viata, si poate ca nu e decat un mort viu, la randul sau marchiza, interpretata de Camelia Maxim, isi da si ea seama ca l-a pierdut pe cel care stiuse sa o iubeasca, ramanand cu celalalt, baronul Belcredi, intepretat de Razvan Vasilescu. Desi actori remarcabili in alte roluri, Andreea Bibiri, Cornel Scripcaru si Serban Pavlu sunt aici mai palizi, cu cateva tresariri, dar fara un contur pregnant. Cat despre cei patru tineri curteni ai lui Henric al IV-lea, acestia s-au infatisat in seara premierei mai mult ca niste recitatori ai propriilor roluri decat ca niste veritabili interpreti, Gheorghe Ifrim in stilul sau de la grupul Voua, Alin Oltean, Catalin Fartaes si Emanuel Parvu fara nici un relief iar valetul Valentin Popescu intr-un efort meritoriu de a-si umple cele doua roluri, cel din piesa in piesa, adica de la “Curtea lui Henric”, si cel din viata reala, atunci cand “Henric” nu e prezent in scena. Momentele tragice sunt controlate excelent de Marcel Iures, in cresterea fireasca spre crima finala, totul purtand si urma leului care este venerabilul regizor Liviu Ciulei. Finalmente, spectacolul mi s-a parut mai inchegat, mai memorabil decat “Sase personaje…”, in aceeasi regie si care a avut premiera acum cateva saptamani.
