Aşa se plângea Constantin Tănase într-un celebru, pe vremuri, cuplet. Asta se petrecea acum peste 70 de ani. Vă vine să credeţi? Că mie da. Se făceau mari reduceri de salarii, suprimări de posturi pentru funcţionari, mă rog, o întreagă copie a prezentului negru. Numai că pe dos, în trecut. Nu erau bani pentru spitale, puteai să mori, dar nu erau parale, nu erau bani pentru bibliotecile rurale, doar pentru luxul unora şi al altora erau parale – cam asta ne comunica Tănase, în felul său popular, acum peste 70 de ani. Senzaţia de repetare a istoriei e acută, dacă asculţi azi acest cuplet, nici nu-ţi mai vine să te crezi atât de contemporan cu tine însuţi şi cu ai tăi. Şi ştiţi care era concluzia lui Tănase din cupletul acela? Nu e greu de ghicit, ea e repetată cu alte cuvinte – că limba evoluează şi ea – astăzi: parale sunt, dar nu e cap.
Ei bine, totuşi istoria nu se repetă întocmai. Astăzi, lipsa de cap pentru distribuirea raţională a bugetului – că tot despre asta era vorba şi la Tănase – poate fi doar mimată, în scopul foarte precis de a trimite paralele acolo unde trebuie, cui trebuie, şi nu pretind că aş fi primul care o spune, Doamne fereşte!
Deci să te faci că n-ai cap şi greşeşti bugetul, dar de fapt să-l „greşeşti” intenţionat, ca să se ducă paralele în direcţia dorită. Şi atunci Guvernul Boc e unul absolut performant, atât doar că nu pentru cei mulţi, cei care plătesc taxele, ci pentru cei puţini, dar oricum prea mulţi pentru un buget atât de mic, care susţin Guvernul şi pe-ai lui. Din punctul ăstora de vedere sunt parale, iar Guvernul le distribuie exact aşa cum se cade. Şi atunci, vedeţi, lucrurile au evoluat. Din două una: ori Tănase se înşela şi, de fapt, era cap şi atunci, numai că era întors în altă parte decât se aştepta el, şi cu el toată lumea, ori nu, şi atunci lucrurile s-au schimbat, iar istoria nu se repetă deloc, altfel decât în aparenţă. În ce mă priveşte, cred că şi atunci, ca şi acum, cap era, dar nu era întors încotro credeam noi, alegătorii de atunci şi cei de azi, că ar trebui. Căci, aşa cum observă chiar şi cei mai versaţi economişti, într-o asemenea perioadă, de criză, totuşi, nu te lăfăi în achiziţii publice neruşinate, cum prevede bugetul României pe anul viitor. Ei, dar dacă nu faci achiziţii publice, atunci de unde să dai înapoi banii cheltuiţi de marii afacerişti în campaniile electorale care te-au adus la putere? Dacă nu faci achiziţii publice ca-n vremurile bune, cum să-i favorizezi pe aceia cărora le-ai promis asta pe când nu erai decât candidat?
Cum să-ţi satisfaci clientela politică? În paranteză fie spus, cred că e exagerat să spui despre aceşti negustori că sunt clienţi politici, ei sunt simpli bişniţari, profitori ai tuturor regimurilor şi guvernelor. Dar, mă rog, dacă s-a hotărât că asta e clientelă politică, politică să fie, poate referindu-ne la mijloacele prin care îşi câştigă banii nemunciţi. Dar rămân totuşi multe lucruri asemănătoare, azi, cu cele din celebrul cuplet al lui Tănase, cum ar fi luxul afişat de unii, şi nu întotdeauna dintre cei care şi-au făcut averile pe vreo idee proprie, doar la noi nu există vreun Bill Gates ori vreun inventator de Facebook sau altfel de book de pe net care să fi îmbogăţit peste noapte pe cineva; la noi, peste noapte s-au îmbogăţit numai cei care au ieşit mult în afara legii şi, mai ales, a moralei. Un autor străin scria cândva că visează o lume în care politicienii să fie destul de bogaţi atunci când intră în politică pentru a nu mai avea nevoie să bage mâna în buzunarul public. Că şi prin alte părţi se întâmplă azi la fel nu poate să ne consoleze. Nu mai sunt sigur, ca altădată, că prin alte părţi justiţia îşi face datoria când aceştia sunt prinşi. Dar nici asta nu e o consolare. Atunci când oamenii sunt lăsaţi să moară de foame, de frig, de boală, când se desfiinţează spitale pentru că – nu-i aşa? – nu-s parale, atunci nu te mai uiţi cum e la vecinul şi visezi şi tu o lege care să nu le mai permită politicienilor să facă afaceri, cele două domenii fiind separate strict, ca să nu se mai repete ce se întâmplă acum. Dar astea-s vise, pentru că inventivitatea politicienilor când e vorba de propria îmbogăţire nu are limite şi s-ar găsi şi pentru asta „soluţii”.
Nu-s parale rămâne refrenul cel mai potrivit pentru ceea ce ni se întâmplă nouă, celor care nu avem acces la sfera puterii şi nici nu vrem să avem acces acolo, printre toţi aceşti profitori de joasă speţă, comparabili, cel mai adesea, cu bişniţarii de pe vremuri, de care, tot aşa, ne feream ca de dracu’.
Au trecut mulţi ani de la moartea lui Constantin Tănase, dar cupletul lui rămâne nemuritor. Nu-s parale pentru voi, sunt parale pentru noi ar fi totuşi o completare necesară, voi fiind noi, iar noi fiind ei, politicienii şi gaşca. Frumos începe şi anul 2011.
