Un grup de câteva zeci de oameni adunaţi din toate colţurile ţării şi ale lumii au făcut săptămâna trecută o călătorie iniţiatică prin Maramureş avându-l ghid pe nimeni altul decât pe celebrul muzician şi promotor al foclorului autentic: Grigore Leşe.
Practicând o formă inedită de turism care s-ar putea foarte bine numi turism spiritual, cei ce s-au aventurat în această călătorie au pornit pe drumurile lui Leşe, refăcând traseul vieţii muzicianului. „Apăi dacă aţi pornit pe drumurile mele, să ştiţi că Leşe a mers şi la biserică şi la câmp şi la oi şi la hore şi la crâşmă”, şi-a anunţat încă de la început Grigore Leşe „oastea” ce avea să-l urmeze pas cu pas vreme de o săptămână.
Călătoria a început, după cum era şi firesc, exact din locul de unde a început şi drumul lui Grigore Leşe în viaţă: în satul Stoiceni, la 7 kilometri de Târgu Lăpuş, la „colţul Şetrei“, în munţii care i-au fost casă şi lui Pintea haiducul. Prima oprire a fost într-o seară de duminică la biserica de lemn din Stoiceni, o mică dar superbă bijuterie arhitecturală în stil maramureşean, înconjurată de cimitirul cu cruci mărunte şi smerite. Când s-a îngânat ziua cu noaptea, cei vii au venit în cimitir să-şi celebreze morţii. După ce în biserici s-a cântat Prohodul Maicii Domnului, femeile îmbrăcate în haine tradiţionale, dar nu în cele de sărbătoare, căci Ajunul Adormirii Maicii Domnului stă încă sub semnul doliului şi al postului, au venit la cimitir cu coşuri încărcate cu pancove şi plăcinte de post, cu varză şi cartofi, pentru a le da de pomană ca „hrană” pentru morţii lor. Despre legătura dintre lumea aceasta şi cea de dincolo a cântat şi Grigore Leşe împreună cu aromânii fârşeroţi veniţi tocmai din Cogealacul Dobrogei. La răstimpuri, femeile din sat intonau o priceasnă închinată Maicii Domnului. „Şi nu lăsa, Măicuţă, să pierim pe cale noi ce suntem fiii lacrimilor tale”. Când noaptea a acoperit cu totul micul cimitir de pe deal, zeci de lumânări s-au aprins luminând palid dar solemn concertul dedicat celor „plecaţi”. Seara s-a încheiat cu pomana făcută la lumina lunii.
Instructajul gazdelor
Călătorii s-au îndreptat spre pensiunile unde erau cazaţi culcându-se devreme pentru că a doua zi îi aştepta un drum la Mânăstirea Rohiiţa unde aveau să asiste la slujba marii sărbători a Adormirii Maicii Domnului. La Smarald, pensiunea amplasată în mijlocul pădurii, departe de gălăgia urbană, domnul Cosma, „găzdoiul”, ne-a făcut un scurt instructaj. „Vedeţi butelca asta?”, ne-a spus arătându-ne un tub uriaş de sticlă înăuntrul căruia era o scară de lemn acoperită complet de o licoare uşor aurie. Punând trei degete pe micul robinet cu care era prevăzut recipientul a umplut cât ai clipi câteva pahare pe care ni le-a încredinţat. „Asta e apă, apă vie. Îi mai zice şi horincă. Aţi prins mişcarea? Şi să ţineţi minte: mai uşor cu apa minerală că aia costă bani. Horinca e pe gratis. Aşa zice şi popa nost’ şi el ştie mai bine ca oricine.” După ce s-a dat pe gât primul din lungul şir de pahare ce aveau să ne însoţească pe drumurile lui Leşe, somnul a fost profund şi odihnitor.
Predică pentru căpşunari
Drumul spre Rohiiţa deşi scurt a fost plin de peripeţii pentru că pe traseu se afla şi celebra mănăstire Rohia unde mii de oameni veniseră la slujbă. Bineînţeles că unii pelerini mai şmecheri parcaseră direct pe carosabil (au învăţat şi maramureşenii mişcarea asta de la bucureşteni) aşa că microbuzul galben, un school bus ce în timpul anului şcolar adună elevii din satele de pe lângă Târgu Lăpuş, cu care călătoream a trebuit să facă un veritabil slalom printre autoturisme. „Măiculiţă, da’ zici că s-a spart ţava cu oamini aici”, comenta şoferul. „Da’ ce se-ntâmplă, domnule, o vinit Băsescu să se-nchine?” După ce a trecut de Rohia, şoferul şi-a arătat măiestria pe un drum prăfuit neasfaltat, mergând ba on, ba off road, ajungând într-un final apoteotic fix în pragul mănăstirii Rohiiţa, parcând şi el şmechereşte în buza bisericii de lemn unde un sobor de preoţi începuse deja să oficieze slujba. Câteva mii bune de credincioşi veniseră şi la Rohiiţa, mulţi dintre ei, mai ales femeile şi copiii, purtând hainele tradiţionale de sărbătoare.
E drept că unele doamne erau încălţate cu pantofi cu toc cui în loc de opinci, dar impresia artistică era oricum asigurată. La sfârşit, un preot a ţinut o predică frumoasă pe care a dedicat-o maramureşenilor plecaţi să muncească prin ţări străine care, cu bănuţul lor, îi susţin şi pe cei de acasă. „Ştim că mulţi dintre dumneavoastră munciţi din greu prin Spania şi prin Italia, dar că aţi venit acum acasă la această mare sărbătoare. Şi chiar dacă cei mai mulţi ascultaţi pe drum, în maşini, manele, tot e bine că vă întoarceţi acasă unde vă aşteaptă pricesnele şi cântecele către Maica Domnului.” Şi mare dreptate avea părintele că printre pelerini erau mulţi căpşunari. La un moment dat am văzut o femeie îmbrăcată în strai maramureşean ţinând de mână un băieţel purtând şi el ie, clop şi pantaloni tradiţionali. Pentru că puştiul se foia şi se cam plictisea la slujbă, femeia i-a spus aspră: „Giovanni, stai al tuo posto”.
După slujbă, tot puhoiul acela de oameni a fost invitat la masă. Nimeni nu a fost lăsat să plece acasă neomenit. Mese lungi-lungi erau pline de oale aburinde cu sarmale „învârtite” de femeile din Ungureni şi Libotin şi din alte sate din apropierea sfintei mânăstiri. A urmat un ospăţ pantagruelic, într-un soi de „preview” al meselor întinse promise de Dumnezeu în Rai, stropit din beşlug cu horincă (leit-motivul oricărei călătorii prin Maramureş) şi cu vin bun, mânăstiresc. Grigore Leşe a fost pus în capul unei astfel de mese bogate şi după rugăciune şi binecuvântarea bucatelor, toţi pelerinii şi-au pus burta la cale după ce în prealabil îşi hrăniseră spiritul. Ospăţul nu se putea încheia fără câteva cântări horite de Grigore Leşe. „Ieri am postit şi am prohodit, dar azi ne veselim”, a spus el, ca un adevărat mestru de ceremonii, dând astfel „cep” bucuriei acelei zile, bucurie ce părea să nu se mai termine, căci seara s-a încheiat cu o horă învârtită de Gherasim Cârtiţă „de peste vale din Ungureni”, cum îl ştie lumea de prin partea locului.
Bisericile „necanonice” din Maramureş
Înainte de horă însă cei porniţi pe drumurile lui Leşe au mai făcut un popas spiritual: la biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril“ din Rogoz, monument înscris pe lista Patrimoniului UNESCO, unde academicianul Sorin Dumitrescu a vorbit despre bisericile de lemn din Maramureş şi despre icoane. Începându-şi profesoral conferinţa, Sorin Dumitrescu le-a cerut celor prezenţi în curtea bisericii din Rogoz să-şi ia notiţe. Asta a fost o treabă tare grea pentru cei care nu veniseră pregătiţi cu caiete şi creioane, ca la şcoală. Academicianul a continuat apoi să-i „certe” pe maramureşeni pentru pietismul lor, spunând, spre groaza unora care se considerau foarte evlavioşi, că pietismul nu este tot una cu credinţa. „Pe aici pe la dvs pietismul e în floare. Nu am auzit eu aseară cântările alea cu „măicuţă, măicuţă?” Păi ce, vă bateţi pe burtă cu Împărăteasa Cerurilor?”, i-a lăsat mască pe bieţii ţărani profesorul de la Bucureşti.
Nici nu apucaseră să digere prima lovitură că a venit imediat alta, ucigătoare ca un croşeu de stânga marca Bute. După ce le-a spus de la obraz că rugăciunea lor nu e conformă cu standardele adevăratei credinţe, Sorin Dumitrescu i-a informat pe lăpuşeni că bisericile de lemn, mândria Maramureşului, nu sunt canonice, nu sunt pur ortodoxe ci, mai degrabă, rodul unui ecumenism local, al unei împletiri între stilul bizantin şi cel catolic, aşa cum amestecată este de altfel şi populaţia din zonă. Oamenilor le-a mai venit inima la loc când au aflat că la fel stau lucrurile şi cu mânăstirile din Nordul Moldovei, rodul înţelepciunii diplomatice a lui Ştefan cel Mare care „nu a fost făcut sfânt pentru că a lăsat gravide nu ştiu câte ibovnice sau pentru că a tăiat capetele nu ştiu câtor boieri, ci pentru că a fost creatorul primului proiect de reunificare a Bisericii din istorie. Aşa se face că şi în lăcaşele ctitorite de Ştefan cel Mare şi Sfânt stilul bizantin se îmbină cu cel gotic”. Prelegerea lui Sorin Dumitrescu, făcută după toate regulile academice, a primit aplauze la final chiar dacă a fost pigmentată din plin cu informaţii care au funcţionat ca nişte şocuri electrice. Conferinţa lui a avut perfectă acoperire scripturală şi toţi ascultătorii s-au plecat în faţa vastelor sale cunoştinţe. La final, mulţi s-au înghesuit să-i cumpere ampla sa lucrare despre icoane , pictorul împodobind apoi cărţile vândute şi cu generoase autografe.
„Mânioşi îs oamenii. Ghiţă-al nostru-i brigadier”
Cu nivelul academic ridicat pe cât se putea, urmăritorii lui Leşe s-au adunat apoi în curtea casei lui Gherasim. Acolo hora începuse de mult iar cel mai vesel dintre ţăranii ce jucau de zor era chiar gazda: Gherasim care sărbătorea împlinirea a 50 de ani de la nuntă. De la prima sa nuntă căci cu totul şi cu totul a avut şase neveste şi acum era „în vorbă” cu potenţiala soţie cu numărul şapte. Mic şi iute ca un hobbit, Gherasim a cântat şi a jucat fără odihnă, oprindu-se din când în când şi pentru a face câteva mărturisiri. „Tare rău îi să plăteşti penzie alimentară”, ofta moşneagul la amintirea bugetului său subţiat de fostele neveste şi de odraslele care au văzut lumina zilei graţie multiplelor căsnicii ale iubăreţului Gherasim. Multe şi fabuloase erau poveştile lui Cârtiţă printre ele şi cea cum a fost el vândut când era mic altor oameni.
„Cum adică a fost vândut?”, m-am interesat intrigată. „Aşa e obiceiul pe la noi. Dacă o familie e prea săracă vinde unul dintre copii pentru a fi argat la alte case.” „Şi ce preţ are un copil?”, am pus o întrebare curat jurnalistică. „Ieftin. De obicei se dă pe o glajă de horincă,” mi s-a explicat. „Dară un copil se vinde şi când îi bolând, adică bolnav. Îl dă mă-sa pe geam la o vecină şi-i spune un descântec,” a adăugat un moşneag. „De ce?” „Pentru că se crede că dacă îi schimbi locul şi chiar numele acelui prunc boala nu ştie unde să-l mai găsească. Şi nu numai copiii şi numele lor se vând ci şi numele satelor. Noi locuim în Ungureni, dar în satu’ nost nu-i nici picior de ungur. Pe vremuri, locul ăsta se numea Dămăcuş şi satul de lângă noi Ungureni că era cu unguri. Numa că acum sute de ani a dat în Dămăcuş o molimă mare de mureau oamenii pe capete. Atunci bătrânii s-au adunat şi au gândit că tre să vândă numele satului ca să nu ne mai afle molima şi moartea. Aşa că au dat numele nost pe o viţică ungurilor. Şi de atunci satul lor se numeşte Dămăcuşeni, iar al nost Ungureni. Şi cică şi molima s-o oprit după ce bătrânii au făcut treaba asta”, a încheiat moşul sfătos.
Jocul de la Gherasim Cârtiţă din Ungureni s-a prelungit până târziu în noapte „colorat” şi cu voioase ţâpurituri împărţite pe mai multe categorii: de dragoste gen „Dragu mi-i cu cine joc, că miroase-a busuiosc, dragu mi-i cu cine cânt că miroase-a flori de câmp“, de glume mai deoacheate ca „Doi cu doi s-or face patru şi noi doi om face altul”, dar şi politice, de pe vremea cooperativizării: „Mânioşi îs oamenii”, striga un bărbat, iar în replică altul ţâpurea: „Gheorghe al nost îi brigadier”. Grigore Leşe şi-a adunat cu greu „puii” rătăciţi prin horele încinse la Gherasim în bătătură. A fost nevoie de chemarea tulnicului lui Răzvan Roşu a lu Cornel a lu Picu Codri din Mărişel ca să adune toată ceata. Ca un veritabil general de armată ce ţine speech-ul de dinaintea unei mari bătălii, Grigore Leşe şi-a avertizat „ucenicii“ că: „Până acum am jucat şi ne-am bucurat că a fost sărbătoare, dar de mâine avem treabă. Mergem la stână, om da în strungi, om mulge oile, om cosi iarba… De mâine, gata distracţia. Începe munca.” Şi într-adevăr, săptămâna ce a urmat a fost plină-ochi pentru cei porniţi pe urmele lui Grigore Leşe care ne-a fost „baci” „pe şosele, pe cărări şi pe drumuri forestiere”, ducându-ne la păcurari şi la stânele lor de oi, la meşterii din satele Lăpuşului, la cioplitori, cojocari, drăniţeri, dar şi la mari dănţăuşi şi horitori ca Nicolae Piţiş „cel glăsos”, fost haiduc în Munţii Ţibleşului pentru că a refuzat să intre-n „colectivă”. După zilele cu drumuri lungi în care am bătut Ţara Lăpuşului la pas, serile se terminau pe deplin meritat la crâşmă unde au cântat trupe din Ungaria, Polonia, Cehia şi Irlanda, dar şi lăutarii lui Cătănoiu din Gorj sau Mambo Siria cu Marian Şchiopu cel neîntrecut în cântece „cu măscări”. Săptămâna s-a încheiat în mod festiv cu un concert de gală în care invitaţii lui Grigore Leşe au fost, printre alţii, aromânii fârşeroţi din Cogealac, grupul Iza, dar şi Mehdi, meşter cântăreţ la sitar, alăuta indiană, venit tocmai din îndepărtata Persie. Cărările lui Leşe au devenit astfel şi ale noastre şi noi, cei porniţi pe acele cărări ale Lăpuşului, am mai străbătut astfel o porţiune bună din drumul spre noi înşine.
