Parteneriatul strategic dintre România şi Franţa a fost prelungit recent, dar numai după ce Parisul a propus Bucureştiului modificarea textului iniţial. Care sunt noutăţile şi de ce a fost necesară o altă formă?
Philippe Gustin: Interpretarea dumneavoastră nu este suficient de corectă. Acest parteneriat strategic a fost semnat la 4 aprilie 2008, deci acum cinci ani. Or, după cum zic francezii, în cinci ani multă apă a trecut pe sub pod. S-au făcut o mulţime de lucruri, iar unele subiecte au evoluat, s-au schimbat. Când am venit la post în România, acum 14 luni, în acord cu autorităţile române – insist, deci, nu a dorit-o doar Parisul – ne-am gândit că ar fi bine să revizuim textul pentru a obţine un document mult mai lizibil, mult mai clar în ceea ce priveşte obiectivele, un document care să nu depăşească patru-cinci pagini şi care să includă obligaţii mai puternice în materie de monitorizare şi de obţinere a rezultatelor decât textul anterior. Iată de ce am rescris această foaie de parcurs, care a fost semnată de cei doi prim-miniştri (Jean-Marc Ayrault şi Victor Ponta) în luna februarie. Derulăm în continuare discuţii cu partenerii noştri români despre ceea ce merge, ceea ce nu merge şi de ce se întâmplă asta.
Prin urmare, ce funcţionează şi ce nu?
P.G.: Unele lucruri avansează foarte rapid, cum e cazul liceului francez (“Anna de Noilles”), altele avansează destul de bine şi mă refer aici la dosarul economic. Totodată, vom relansa activitatea în domeniul energiei, dar avem şi proiecte în zona industriei de apărare. Apoi, mai sunt obiective al căror calendar se întinde pe un termen mai lung.
Pentru economia românească, Franţa este una dintre principalele surse de investiţii străine. Totuşi, în ultimii ani companii franceze importante au ratat oportunităţi majore, iar asta după ce se implicaseră concret în unele proiecte. Câteva exemple: Colas şi Vinci, în construcţia de autostrăzi, iar Gaz de France şi Areva, în domeniul nuclear. Au devenit oamenii de afaceri francezi şi Guvernul de la Paris mai prudenţi cu România, după consumarea unor asemenea episoade?
P.G.: Vedeţi dumneavoastră, viaţa economică este ca viaţa însăşi, cu suişuri şi coborâşuri. Pentru mine, ceea ce contează este viitorul şi faptul că există numeroase proiecte. În ciuda crizei, companiile franceze continuă să investească şi să îşi respecte angajamentele. Cu privire la modul în care firmele franceze percep România, vreau să vă spun că ele aşteaptă în primul rând predictibilitate. Vor să fie sigure că regulile jocului nu se vor schimba, nici cele din domeniul fiscal, nici ale dreptului muncii, iar noi lucrăm strâns cu guvernul român asupra acestui aspect.
Ne puteţi da exemple concrete, din semnalele pe care le primiţi de la companiile franceze, legat tocmai de predictibilitate?
P.G.: Da. Am în vedere aspecte privind fiscalitatea sau modul în care vor fi tratate companiile care investesc în energia regenerabilă. Mă refer şi la chestiunile sociale, asociate dreptului muncii, care este o componentă importantă în luarea unei decizii de a investi.
Investiţia Renault de la Piteşti a avut un aport esenţial în dinamica exporturilor româneşti. Au existat, însă, şi situaţii în care angajaţii de la Dacia au întrerupt lucrul, ştirile au apărut adesea inclusiv în presa franceză, iar conducerea companiei a acuzat de fiecare dată că s-au creat pierderi. Este conducerea Renault, în acest moment, suficient de mulţumită de legislaţia muncii?
P.G.: Abordarea mea era mai generală. Înainte de toate, însă, cred că ar trebui să ne bucurăm, şi în Franţa, şi în România, de succesul Dacia. Eu spun constant următorul lucru: Dacia nu este o delocalizare a Renault, ci a devenit o altă întreprindere, una românească cu capital francez. Este o marcă recunoscută în Europa şi care exportă pe întregul lanţ, de la Centrul de la Titu, până la serviciile post-vânzare. Nici măcar nu i se spune Renault-Dacia, ci Dacia-Renault. Dar şi această marcă de sine stătătoare se confruntă cu aceleaşi probleme pe care le traversează azi şi celelalte mărci concurente: identificarea de noi segmente, noi pieţe şi un echilibru în această lume extrem de concurenţială, cum e cea a automobilelor. Este normal ca, într-un asemenea context, conducerea Dacia să fie atentă la tot, inclusiv la politica salarială, ca element determinant. Nu găsesc, deci, nimic anormal, ţine de normalitatea cotidiană a unor mari companii, exportatorul român numărul unu.
Ce ar putea determina grupul Renault să îşi reducă activităţile din România? Există semnale în acest sens?
P.G.: Nu. Pe o piaţă extrem, extrem de concurenţială, priviţi şi situaţia industriei auto europene, Dacia a ştiut să pătrundă pe un segment inovator, într-o Europă în care obiceiurile de consum, legat de automobile, s-au schimbat mult. Dacia exportă maşini în Germania, graţie unui model economic foarte îndrăzneţ. Cred că acum 10-15 ani nu ar fi zis nimeni că România va ajunge să exporte atâtea maşini în Germania, unde oamenii erau atraşi, în general, de automobilele foarte sofisticate şi foarte luxoase. Dacia o duce aşa de bine pentru că a ştiut să reacţioneze la evoluţiile din obiceiurile de consum. Dar, repet, nimic nu este definitiv câştigat. Mâine, Dacia poate fi concurată de cine ştie ce model indian sau chinezesc, prin urmare este în continuare nevoie de păstrarea unei direcţii atente, de diversificarea produselor, a pieţelor, de externalizare în proximitatea noilor pieţe.
România a anunţat că vrea să privatizeze mai multe companii de stat în următoarea perioadă. Sunt investitorii francezi interesaţi?
P.G.: Nu pot să vă spun pentru că procedurile sunt în curs, iar datele confidenţiale. Vom vedea la final.
Într-un interviu acordat la RFI în toamna anului trecut spuneaţi, referitor la cazul Oltchim, că aţi tot încercat să aflaţi răspunsul la întrebarea: “Cine profită de ceea ce se întâmplă?”. L-aţi aflat între timp?
P.G.: A fost atât de clar! Era o perioadă pre-electorală, toată lumea a înţeles ce am vrut să zic, iar timpul mi-a dat dreptate.
Deşi Franţa este un aliat tradiţional al României, în timpul administraţiilor Sarkozy şi Băsescu relaţia politică a fost mai degrabă rece. De ce?
P.G.: Sunt istoric, dar mă interesează mai mult prezentul şi viitorul, chiar dacă trebuie avut în vedere şi ceea ce s-a întâmplat în trecut.
E vorba de un trecut recent.
P.G.: Da, recent, dar nici nu cred că trebuie exagerat. Ne aflăm în logica a două ţări aliate, Franţa a fost constant alături de România şi trebuie să ne amintim tot timpul care sunt resorturile acestor legături strânse. După cum spuneam şi mai devreme, viaţa are suişuri şi coborâşuri. Ceea ce contează pentru mine astăzi este faptul că relaţia dintre cele două ţări este excelentă.
Este revenirea stângii la putere, şi la Bucureşti, şi la Paris o garanţie că relaţia bilaterală va fi mai bună ca înainte? De la instalarea sa, prim-ministrul Victor Ponta a încercat constant să câştige simpatia liderilor politici de la Paris: a anunţat că împărtăşeşte viziunea Franţei asupra creşterii economice, a fost în vizită oficială la Paris, a sprijinit deschis candidatura lui François Hollande la preşedinţie.
P.G.: Este destul de normal să apară unele facilităţi în contextul unei proximităţi politice. Dar, dacă ne raportăm la istorie, şi nu mă refer doar la cea a relaţiilor franco-române, este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. În trecutul legăturilor franco-germane, de pildă, au existat cupluri politice cu rădăcini politice diferite. Astăzi relaţiile sunt excelente, inclusiv între liderii celor două state. Încă o dată, este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. E nevoie şi de altceva. Mai ales de faptul că legăturile dintre Franţa şi România au fost ţesute, de-a lungul istoriei, de toţi cei care s-au aflat la conducere.
În timpul campaniei electorale din Franţa, premierul Victor Ponta l-a atacat dur pe Nicolas Sarkozy. Cum sunt privite la Paris asemenea dovezi de solidaritate doctrinară?
P.G.: La acel moment, domnul Ponta nu era încă prim-ministru. Nu este atât vorba de o solidaritate doctrinară, ci a membrilor unor partide care aparţin unui aceluiaşi grup, de pildă la nivelul Parlamentului European. E normal, dar o repet: prietenia dintre cele două ţări nu depinde numai de asta.
Cum consideraţi că a depăşit România criza politică din vara anului 2012?
P.G.: Poziţia Franţei a fost întotdeauna cât se poate de clară: nu ne-am amestecat şi am afirmat tot timpul că decizia este a poporului român. Iar poporul român a decis la momentul alegerilor din
9 decembrie şi decizia sa a fost foarte clară.
Care este punctul de vedere al Franţei în privinţa instituirii, la nivelul Uniunii Europene, a unui mecanism care să penalizeze derapajele statelor membre de la principiile statului de drept, propunere avansată de miniştri de Externe ai Germaniei, Olandei, Finlandei şi Danemarcei?
P.G.: Avem o poziţie foarte clară: există deja suficiente instrumente, care trebuie doar folosite. Mă refer, în particular, la Carta Drepturilor Fundamentale (a Uniunii Europene) sau la procedura care permite controlul îndeplinirii de către statele membre a obligaţiilor ce le revin în temeiul dreptului comunitar. Există, deci, toate instrumentele necesare şi nu este nevoie de a mai adăuga altele, iar Franţa are încredere că ele pot fi aplicate de Comisia Europeană, atunci când este cazul. Oricum, nu este ceva nou. Prima oară când a apărut această dezbatere a fost la momentul crizei din Austria, din 2000. Inventarea de noi mecanisme riscă să ne conducă la rezultate lipsite de eficienţă şi la complicaţii suplimentare. Astăzi, trebuie utilizate “bombele atomice” care au fost prevăzute în tratatele Uniunii.
Prin urmare, Franţa nu va susţine o astfel de propunere.
P.G.: Franţa nu a suţinut această propunere, pe care nu a considerat-o ilegitimă, dar a reamintit că existau deja Carta Drepturilor Fundamentale sau procedura de control a îndeplinirii obligaţiilor. Ansamblul arsenalului juridic era deja prevăzut în textele europene şi trebuiau utilizate instrumentele disponibile, înainte de a inventa altele.
Franţa a anunţat că nu poate respecta regula lui 3%, în privinţa deficitului. În Europa, inclusiv în România, s-a discutat trecerea acestei reguli în Constituţie. Mai este oportun?
P.G.: Ceea ce e sigur e că Franţa, care la fel ca România a făcut eforturi fenomenale de a se încadra în cele trei procente, va avea nevoie de puţin mai mult timp, dar ţinta rămâne aceeaşi. Diferenţele vin, însă, de altundeva. Trebuie ţinut sub control deficitul public, lucru pe care nu cred că-l poate pune nimeni la îndoială, dar trebuie să fim atenţi ca această gestionare a deficitului să nu constituie un obstacol pentru creştere. Trebuie găsit echilibrul corect între ţinerea sub control a deficitului şi politicile publice care au ca obiectiv resuscitarea creşterii.
Există, în prezent, condiţiile necesare pentru a merge înainte cu regula celor 3% şi introducerea acesteia în Constituţiile statelor membre?
P.G.: O spun din nou: nu e vorba de interzicerea deficitului, ci de încadrarea lui în limitele a 3% (din PIB), de a evita derapajele, pe care le-am cunoscut în ultimii 30 de ani. Aceste deficite s-au acumulat, totuşi, în timp. Franţa nu va pune la îndoială cele trei procente, ci măsurile care pot să blocheze creşterea.
Politicile de austeritate au generat tensiuni între Franţa şi Germania. În aprilie, o rezoluţie a Partidului Socialist critica dur egoismul Berlinului, iar Angela Merkel a făcut obiectul a tot mai numeroase critici din partea politicienilor şi a presei de stânga, unele voci, precum cea a domnului Bartolone (preşedintele Adunării Naţionale – n.r.), invitând la „confruntare“. Sunt legitime îngrijorările celor care prevestesc nori tot mai negri pe cerul Europei, pe fondul adâncirii neînţelegerilor dintre Paris şi Berlin?
P.G.: Trebuie să îmbrac din nou hainele istoricului. Nu doar că, la un moment dat, tandemul franco-german a fondat Uniunea Europeană, dar în prezent este considerat, şi pe bună dreptate, motorul Uniunii.
Franţa şi Germania au, însă, viziuni extrem de diferite asupra economiei.
P.G.: Cred că aceste diferenţe au fost foarte mult exagerate de presă.
Credeţi?
P.G.: Da, pentru că nu au la bază realitatea concretă. E vorba de două lucruri care merg împreună: ţinerea sub control a deficitului public, însă de o manieră în care această administrare să nu devină o frână în calea creşterii. Cred că această optică este împărtăşită astăzi inclusiv de prietenii noştri germani, care, ei înşişi, sunt martorii unei încetiniri a creşterii propriei economii. Majoritatea clienţilor pentru produsele germane sunt celelalte state europene. Jucăm într-o economie europeană din ce în ce mai integrată, ceea ce face ca fericirea unora să fie şi a celorlalţi. Nu are nici un sens să opunem ţările europene unele altora, aşa cum face adesea mass-media.
Credeţi că rezultatul alegerilor din Germania, care vor avea loc în toamnă, va aduce mai multe clarificări asupra modului în care viziunile Franţei şi Germaniei merg înainte?
P.G.: Nu sunt ambasadorul Germaniei.
În privinţa aderării României la Spaţiul Schengen, Germania şi Franţa împărtăşesc aceeaşi viziune: este nevoie de rapoarte MCV pozitive. Îşi va menţine Franţa actuala poziţie şi la următorul Consiliu JAI?
P.G.: Aici nu e vorba de Franţa şi Germania împotriva tuturor, ci de Franţa şi Germania alături de celelalte ţări membre. Este important de reţinut, pentru că deciziile cu privire la Schengen sunt luate de toate statele care vor avea ceva de zis. Nu trebuie polarizat şi, mai ales, nu trebuie aruncată responsabilitatea primirii în Schengen asupra unei cutare sau cutare ţări. Nu cred că ar fi un joc foarte sănătos. Din contră, este nevoie de o abordare limpede şi asta facem în discuţiile cu guvernul român, cu care avem o cooperare excelentă în domeniul poliţienesc şi judiciar, pentru a face totul astfel încât România să fie primită în Spaţiul Schengen cât mai curând posibil.
Va fi în continuare nevoie de rapoarte pozitive pe MCV?
P.G.: Au legătură şi, în acelaşi timp, sunt ceva distinct. Fireşte că evoluţiile privind implementarea unui sistem juridic şi judiciar pe deplin eficient sunt, alături de alte elemente, parte a criteriilor care (respectate) vor face ca România să se alăture Spaţiului Schengen. În plan bilateral, am dezvoltat o cooperare judiciară şi poliţienească destul de exemplară.
Mulţi politicieni români pledează, totuşi, pentru suspendarea monitorizării din cadrul MCV. Ce mesaj aveţi pentru ei?
P.G.: Personal, cred că MCV este un mecanism care ar trebui aplicat în toate ţările europene, încât să existe un dispozitiv care să asigure schimbul de experienţă între state, la nivel juridic, pentru a răspunde mai bine fenomenului actual al criminalităţii. În acest context, cred că s-a făcut o eroare conceptuală: C-ul din MCV nu înseamnă “Control”, ci “Cooperare”.
Înainte de ultimul Consiliu JAI de la Bruxelles, Germania a avut o poziţie foarte dură faţă de România, legat de aderarea la Schengen. Care consideraţi că sunt perspectivele pentru următorul Consiliu?
P.G.: Următorul Consiliu va avea loc abia peste câteva luni. Ştiţi că lucrurile se pot schimba enorm, după cum s-a întâmplat şi anii trecuţi, de la un consiliu la altul.
Sunteţi mulţumit de contactele existente între România şi Franţa în chestiunea romilor?
P.G.: S-au făcut în ultimele luni progrese enorme într-un dosar extrem de complicat şi de dificil, care necesită investiţii de lungă durată. Aceste progrese s-au făcut înainte de toate în cadrul cooperării poliţieneşti şi trebuie spus adevărul: o bună parte a romilor din Franţa sunt victimele traficului de fiinţe umane, sunt oameni exploataţi. Autorităţile din cele două ţări trebuie să lucreze cot la cot pentru a destructura reţelele. Aceasta este cu adevărat o prioritate, iar atât timp cât nu-i vom sancţiona financiar pe cei care exploatează, exploatarea nu va înceta nici în Franţa, nici altundeva în Europa. În al doilea rând, am făcut progrese enorme în cursul ultimelor luni în materie de incluziune socială. Împreună, şi mă refer aici şi la celelalte state europene, dar şi la Comisia Europeană, trebuie să avem o abordare constructivă. Eu sunt în favoarea punerii în practică a unor proiecte-pilot, şi pot spune că asta facem în prezent alături de prietenii noştri români, pentru a demonstra că nu este vorba de nici un fel de fatalism.
Şi dumneavoastră, şi predecesorul dumneavoastră aţi atras în mod repetat atenţia asupra stării precare a infrastructurii din România. Cum consideraţi că sunt receptate astfel de semnale la nivelul guvernelor din România?
P.G.: Nu cred că au nevoie de ambasadori pentru a-şi da seama de dificultăţile şi slăbiciunile infrastructurii rutiere şi feroviare din România. Călătoresc mult prin România, fac mulţi kilometri şi uneori este obositor să ştii că faci trei ore jumătate sau patru până la Braşov dacă ai ghinionul să prinzi în faţă un camion pe la Comarnic. Ambasador sau nu, oricine este conştient de acest lucru, inclusiv politicienii români şi vă pot da exemplul unei declaraţii recente a ministrului însărcinat cu proiectele de infrastructură (Dan Şova – n.r.). Cred că infrastructura e prioritatea României, deopotrivă pentru a deschide România şi anumite regiuni ale ţării, dar şi din raţiuni economice. Investitorii se uită tot mai atent la infrastructură pentru că ea influenţează costurile de producţie din România. Este altceva să urci toată producţia pe un tren sau pe un camion care, pe autostradă, să ajungă direct în port. Astăzi se pierde enorm de mult timp din cauza infrastructurii, fapt pentru care doresc României ca, nu în următoarele luni, dar în următorii ani, să facă progrese substanţiale.
