Eroul are viață scurtă dacă este un om în carne și oase, care se mișcă, vorbește și face diverse lucruri și o întreagă posteritate la dispoziție doar dacă a sucombat. Numai încetarea activităților cotidiene firești păstrează imaculată percepția maselor despre erou.
Sau, altfel zis, ce crede omul X, ce judecăți de valoare emite, ce mănâncă, cum se îmbracă, cum își face meseria, cum își crește copiii și așa mai departe sunt, toate, acțiuni supuse evaluării publice și pot murdări imaginea eroului X. E adevărat, există o specie de erou care nu-și pierde aura nici cât e viu: sfântul. Sfințenia își e suficientă sieși, nu se erodează, nu pierde din intensitate și convinge pe toată lumea. Eroismul, însă, trebuie să lucreze constant ca să convingă. Și să convingă nu doar permanent, ci și pe mulți, foarte mulți. Jocul de percepții este decisiv.
Asta e partea teoretică a problemei. Pe care, o vreme, șefa DNA pare că a aplicat-o foarte bine. Încă de la finalul celui de-al doilea ei mandat în fruntea Parchetului General, Kövesi a început să-și cultive imaginea de eroină în ascensiune. Sigur, știa foarte bine că doar DNA îi poate oferi piedestalul suficient de înalt încât să poată fi văzută de toată lumea, chiar și acolo, în spate, unde-s cei mai puțin interesați. Așa că, atunci când a fost montată la DNA, s-a folosit cu asupra de măsură de ocazie. De la zi la zi și de la jurnal la jurnal, avalanșa de breaking news-uri a consolidat o armătură fără fisură: Kövesi se bate, în sfârșit, cu marea corupție, de sistem; a trebuit să apară Kövesi pentru ca DNA să se descătușeze și, ironic, să încătușeze cât mai mulți corupți; doar Kövesi taie capetele hidrei politice transpartinice care țin țara în înapoiere etc., etc., etc.
Eroina, însă, a plusat și a trecut de la principiul „faptele vorbesc“ la „vorbele vorbesc“. Evident, faptele erau dosarele DNA care conțineau suficientă încărcătură simbolică încât să convingă o țară întreagă obosită de o clasă politică putredă. A existat un moment în care, însă, în discursul lui Kövesi și-a făcut loc un principiu demagogic de PR politicianist populist: momentul în care, aproape textual, șefa DNA a pus la temelia muncii procurorilor săi nu legea, ci poporul. În mai multe ocazii, Kövesi a afirmat public că principalul aliat și sprijin al DNA sunt cetățenii.
Acum, cetățenii invocați de Kövesi sunt în fața unui test de credință: a plagiat (adică a furat intelectual) sau nu eroina lor?; a avut eroina lor relații atât de apropiate cu cei pe care acum DNA îi cercetează în mai multe dosare? Și, dacă da, cum a fost posibilă existența acestor relații, care era liantul dintre cei suspectați acum de acte grave de corupție și procurorul general al României de la acea vreme? Cum, deci, au putut sta la aceeași masă (dacă au stat) eroina valorilor pozitive și antieroii tuturor valorilor negative?
Din punct de vedere legal, dacă nici un conflict de interese administrativ sau penal, ori vreo incompatibilitate nu apar în potențialele relații ale lui Kövesi cu inculpați ai DNA, șefa DNA își poate vedea liniștită de treabă mai departe. Percepția, însă, e mai volatilă, iar cetățenii – ușor de sucit.
