A trebuit să treacă mai multe luni de dispute şi scandaluri suprarealiste între politicienii francezi pentru ca Adunarea Naţională să adopte, recent, o lege privind transparenţa.
Când, în mai 2012, a fost numit în funcţia de ministru delegat pentru Buget în noul Cabinet socialist condus de Jean-Marc Ayrault, Jérôme Cahuzac avea reputaţia unui politician inflexibil când vine vorba de banul public şi de politica fiscală a guvernului. Îşi câştigase această reputaţie conducând comisia de specialitate din Adunarea Naţională pe vremea precedentului Guvern Fillon, când se remarcase prin criticile sale bine plasate la adresa extravaganţelor şi risipei guvernului anterior, care pe timp de criză erau şi mai scandaloase decât ar fi fost în vremuri mai prospere. Numirea sa trebuia să fie, aşadar, garanţia unei politici fiscale şi bugetare responsabile şi stricte, aşa cum stă bine unui partid care pune pe primul plan interesele celor mulţi, şi nu pe cele ale grupurilor de interese. Şi vreme de şase luni Jérôme Cahuzac s-a bucurat din plin de statutul său, mai ales că nu era deloc clar cum a devenit el expert în probleme fiscale şi bugetare având în vedere că este de profesie medic chirurg.
Bucuria a durat până pe la mijlocul lunii decembrie, când o publicaţie online, Mediapart, a scris că integrul ministru pentru Buget are un cont nedeclarat, deschis la filiala din Geneva a băncii UBS. Cahuzac a negat vehement, ba chiar i-a dat în judecată pentru defăimare pe ziarişti, împotriva cărora Parchetul a şi deschis o anchetă. Mare păcat, pentru că ziarele franceze s-au năpustit asupra afacerii şi patru luni mai târziu, în aprilie anul acesta, recunoştea că are un cont de 600.000 de euro în Singapore, era scos din Guvern, dat afară din partid şi demisiona din Parlament, acuzat fiind de fraudă fiscală şi de spălare de bani proveniţi din fraude fiscale. Cu alte cuvinte, omul potrivit la locul potrivit.
Scandalul şi indignarea publice au fost atât de mari încât a doua zi după ce Cahuzac a fost dat afa-ră din partid, pe 10 aprilie, a fost convocat Consiliul de Miniştri cu participarea preşedintelui Hollande, care a anunţat o serie de măsuri de transparentizare a vieţii publice. Între ele, se nu-mă-rau obligaţia aleşilor – parlamentari, consilieri locali, etc. – de a depune o declaraţie de interese Şi una de avere, care nu exista până atunci, dar şi în-fiinţarea unei Înalte Autorităţi pentru Transparenţa Vieţii Publi-ce (un fel de ANI francez), cu autorităţi sporite, care să verifice aceste declaraţii şi eventualele cazuri de conflict de interese şi care să îşi coordoneze activitatea cu organismele anticorupţie. Totodată, pe agendă mai figurau publicarea declaraţiilor de inte-rese, dar nu şi cele de avere, care totuşi ar trebui puse la dispoziţia electoratului, instituirea pro-tec-ţiei legale pentru cei care depun mărturie pentru a sem-nala conflicte de interese (whistle-blo-weri) etc. Niciuna dintre aceste instituţii şi obligaţii – care în România au devenit obiş-nuinţă sub supravegherea Uniunii Europene – nu exista în Franţa, ţară fondatoare a UE, unde corupţia oficialilor era un secret deschis, dar prea trivial ca să ocupe – cel puţin până la scandalul Cahuzac – pagina 1 a ziarelor.
Bătălia pe (non)transparenţă
Au urmat câteva luni de bătă-lii politice între guvern şi majo-ritatea parlamentară, între gu-vern şi o alianţă ad-hoc formată din opoziţia de dreapta (UMP) şi stânga radicală şi între Senat şi Adunarea Parlamentară. Ceea ce a fost adoptat recent tre-cută este rezultatul acestui com-promis politic. Lupta s-a dat în jurul caracterului public al declaraţiilor de avere. În aprilie, în panica creată de cazul Cahuzac, Hollande i-a obligat pe toţi membrii Cabinetului să-şi publice declaraţiile de avere şi spera să consacre prin lege această practică. Senatul a acceptat-o, prevăzând chiar publicarea în Jurnalul Oficial, dar Adunarea a respins-o, în frunte cu preşedintele ei, Claude Bartolone, care a calificat măsura drept “democraţie paparazzi”. La rândul lui, preşedintele UMP, Jean-François Cope, a vorbit despre “ipocrizia” publicării declaraţiilor de avere ca despre “un voyeurism” politic periculos.
În consecinţă, alegătorii înscrişi pe liste vor putea consulta decla-raţiile de avere ale aleşilor şi dem-nitarilor (parlamentari, euro-parlamentari, înalţi func-ţionari, primari, consilieri – circa 8000 de oameni în total) dar numai la Prefectură şi sub ameninţarea unei pedepse de 45.000 de euro dacă fac publice informaţiile. Un amendament care prevedea o pedeapsă cu închisoarea de un an pentru cei care fac publice aceste declaraţii a fost respins. Pentru comparaţie, pedeapsa pentru aleşii care omit să facă o declaraţie de avere completă este de 30.000 de euro. Este adevărat, Înalta Autoritate pentru Transparenţă a fost înfiinţată şi va avea puteri sporite, iar sancţiunile în caz de conflict de interese pot merge până la interzicerea dreptului de a mai candida pentru o anumită perioadă, dar şi în chestiunea conflictului de interese legea a fost diluată. Aleşii şi-au păstrat dreptul de a funcţiona în calitate de “consilieri” în tot felul de companii aflate în slujba unor grupuri de interese private şi nu au acceptat decât interdicţia de a demara o astfel de activitate din momentul preluării mandatului, ceea ce lasă în continuare loc abuzurilor.
În concluzie, o lege slabă, care lasă spaţii considerabile pentru corupţie, lipsă de transparenţă şi de responsabilitate din partea oficialilor statului francez. Din acest punct de vedere, cel puţin, cu DNA şi ANI, România este mai bine echipată instituţional pentru combaterea corupţiei şi a conflictelor de interese decât Franţa.
Problema României este întinderea corupţiei căreia aceste instituţii trebuie să îi facă faţă. Cu atât mai mult, însă, merită subliniată importanţa lor pentru România şi pentru funcţionarea sa ca stat de drept.
Scurtă istorie de politician
Jérôme Cahuzac şi-a început cariera ca medic chirurg cardiolog. Ulterior însă, din motive numai de el ştiute, a renunţat la operaţiile pe inimă şi s-a specializat în chirurgie plastică, deschizând şi o clinică privată specializată în astfel de operaţii. Cine vede aici germenii lăcomiei lui Jérôme Cahuzac nu se înşală pentru că ulterior avea să devină unul dintre principalii consultanţi ai companiilor farmaceutice care activează în Hexagon, poziţie din care a şi ajuns, ca politician de stânga “radical”, să răspundă la începutul anilor ’90 de achiziţiile publice de echipament medical în calitate de oficial al Ministe-rului Afacerilor Socia-le. 500.000 de franci mită pentru un RMN, 200.000 pentru scanner, aşa se adună încet o avere care este depozitată ulterior în conturi în Elveţia. În 1991, Cabinetul Rocard, iar Cahuzac devine consilierul unei importante companii de PR în calitatea sa de fost responsabil cu legătura dintre Guvern şi şi industriile farmaceutică şi de echipament medical. Doi ani mai târziu îşi deschide propria firmă de consultanţă. Şi aşa, între serviciile de consultanţă, clinica de chirurgie estetică şi îndatoririle politice, Jérôme Cahuzac ajunge să se ocupe de campania prezidenţială a lui Lionel Jospin, apoi îl găsim printre apropiaţii lui Domi-nique Strauss-Kahn şi, în primăvara lui 2012, în echipa de campanie a lui Hollande. Undeva pe acest drum s-a produs convertirea sa în specialist financiar, dar cei care au susţinut că aceasta are legătură cu finanţarea acestor campanii electorale n-au putut dovedi niciodată acuzaţiile. Specialiştii consultaţi de presă au susţinut că pentru a deschide o clinică de chirurgie plastică precum cea a familiei Cahuzac e nevoie nu de 600.000 de euro în bancă, ci de 16 milioane, dar Singapore nu este obligată să dezvăluie sumele din conturile băncilor. Jérôme Cahuzac a fost acuzat de corupţie, fraudă fiscală şi, recent, de spălare de bani proveniţi din fraudă fiscală. Inutil să mai -spunem că nu şi-a declarat conturile atunci când a devenit ministru şi a continuat să nege până când realitatea l-a ajuns din urmă şi că în declaraţia de interese pe care a depus-o în calitate de ministru nu figurau şi activităţile de consultanţă ale firmei sale, care l-ar fi plasat în conflict de interese.
Parisul aşteaptă un raport negativ
Premierul francez, Jean-Marc Ayrault, a declarat ieri că a discutat de două ori cu Victor Ponta, spunându-i că România nu va primi un răspuns pentru Schengen până la 1 ianuarie 2014, dacă nu vor fi întrunite toate condiţiile. Şeful Guvernului de la Paris a respins, totodată, orice legătură între romi şi aderarea României şi Bulgariei la Schengen. În schimb, aceasta ar avea legătură cu viitorul raport MCV, după cum a declarat ieri, pentru RFI, ministrul Afacerilor Europene, Thierry Repentin. Întrebat de ce în vară, când s-a aflat la Bucureşti, premierul Ayrault a spus că România e pregătită pentru Shengen, Repentin a declarat: „Speram că va fi un raport pozitiv, dar se pare că nu va fi”. Titus Corlăţean şi Victor Ponta, au respins ieri aprecierile oficialilor de la Paris pe marginea raportului MCV.
Preşedintele Franţei, Francois Hollande, împreună cu membrii cabinetului său, în faţa Palatului Elysee din Paris. foto AP
