Democraţia originală în Parlamentul cel Mare

„Aşa suntem noi, plagiatorii, mai votaţi” – sintagma surprinde, sintetic şi trist, esenţa bătăliei politice din anul care stă să se încheie, bogat în experimente politice, în explorări, prin bogăţia formelor de critpo-autoritarism sau în inovaţii conceptuale dintre cele mai surprinzătoare.

Alegerile din 9 decembrie nu au făcut decât să pună sigiliul legitimităţii degajate de votul popular pe un regim care nu garantează ni­mic, cu excepţia surprizelor, cel mai adesea ne­plă­cute, de tot felul. Iar pseudo-opoziţia parlamentară, re­zul­tată în cel mai bun caz dintr-o incapacitate cronică de a se adecva situaţiei şi de a de­ve­ni vizibilă chiar pentru po­tenţialii susţinători, este deja pur decorativă. Ea este gajul respectabilităţii unei ma­jo­ri­tăţi care ne întoarce simbolic în urmă cu 23 de ani şi care dezgroapă, una câte una, toa­te temele dragi naţionalismului ceauşist de la sfârşitul anilor ’80, le amestecă abil cu un bou­quet garni de arome democratice şi le am­balează cu hârtie patriotică. Cum altfel se pot explica derapajele naţionaliste din ce în ce mai evidente prezente seară de seară pe pos­tul de televiziune al guvernului, Antena 3, dia­tribele antieuropene şi pledoariile sămă­năto­risto-populiste?

Paradoxal însă, parlamentul ieşit în urma ale­gerilor din 9 decembrie nu e nici pe departe re­zultatul unei distorsiuni a votului, nu e o abe­raţie creată de redis­tri­bu­ire, ci e, dimpotrivă, imaginea fidelă a regimului politic ro­mânesc: prea confuz pentru a putea deveni sintetic, prea co­rupt pentru a fi cu adevărat solidar, prea neinstruit pentru a fi coerent. Excepţiile – vor exista întotdeauna – nu fac de­cât să confirme regula. Eşecul la nivel discursiv al campaniei anticorupţie este cât se poate de grăitor, iar episodul Stan, care a servit drept scenă de final precedentului parlament, aruncă o umbră previzibilă pentru ce va în­semna construcţia parlamentară a viitorului Le­gislativ.

Una dintre marile greşeli ale guvernării PDL a fost tocmai aceea de a tolera şi stimula an­ti­parlamentarismul şi de a miza pe un model prezidenţialist care s-a întors apoi împotriva cre­atorilor săi. Prin discreditarea constantă – deşi îndreptăţită, dată fiind calitatea mem­brilor săi – a parlamentului, singurul rezultat vizibil a fost o mobilizare a discursului USL în direcţia învestirii Legislativului cu o sem­ni­fi­caţie simbolică excesivă şi cu atribuţii de­pă­şind de departe cadrul constituţional. În lupta pentru legitimitate şi control politic, su­ve­ra­nitatea poporului a fost bucata de pânză de care fiecare a tras sperând să capete partea mai mare. Nu e întâmplător faptul că atât Tra­ian Băsescu, în chestiunea parlamentului uni­ca­meral şi a reducerii numărului de aleşi la 300, cât şi USL, în campania împotriva aşa-zisei „dictaturi prezidenţiale“, au lăudat vir­tuţile referendumului ca expresie ultimă a vo­inţei generale. Deşi motivaţiile sunt radical d­iferite, cele două momente referendare au în spate un viciu structural al democraţiei ro­mâneşti actuale, care nu a reuşit, în Cons­tituţie în primul rând, dar şi în practica po­litică, să-şi definească instrumentele. Statul de drept, suveranitatea divizibilă, separaţia pu­terilor, societatea civilă, cetăţeanul, na­ţi­u­nea – toate aceste elemente fundamentale pe care se construieşte o societate de­mo­cra­tică au fost pe rând folosite, interpretate con­junctural, golite de sens şi conţinut şi de­turnate de la semnificaţiile lor iniţiale. Odată cu ele, sistemul de partide degajat de această stare de ambiguitate a devenit din ce în ce mai confuz şi mai solidar într-o abordare a gu­vernării pe principii oligarhice.

Citeşte continuarea în Revista 22.