Odată oficializată relaţia, partenerii trec inconştient pe alt „soft” şi fie copiază modelul părinţilor, fie se răzvrătesc şi fac pe de-a-ndoaselea.
Chiar şi persoanele care arătau la începutul relaţiei o atitudine relaxată faţă de partenerii lor pot deveni pe parcurs mai rigizi. Unele cercetări arată că responsabilităţile rolului de soţ sau soţie sunt definite de contextul socio-cultural din care facem parte şi de cele mai multe ori atunci când intrăm într-un astfel de rol, se schimbă percepţiile noastre cu privire la ceea ce este acceptabil sau nu.
„De exemplu, dacă până la căsătorie era acceptabil ca iubita să iasă cu prietenele în oraş după muncă şi abia apoi să vină acasă, după căsătorie mulţi soţi consideră că acestea nu mai sunt comportamente acceptabile pentru o femeie măritată.
Deseori am întâlnit parteneri căsătoriţi care consideră că perechea este un «bun al lor» şi ca atare au anumite drepturi asupra celuilalt. De exemplu „este soţul meu şi nu îi permit să vorbească cu vecina de pe palier deoarece ştiu că îl provoacă în sens negativ”, explică Gyorgy Gaspar, psiholog la Institutul Român de Psihoterapie Integrativă. Aceste gânduri sunt automate şi adesea sunt răspunzătoare pentru lipsa de satisfacţii în relaţia de cuplu.
Cât luăm de la alţii, cât punem de la noi?
Modelele de familie văzute la părinţi, prieteni sau la televizor îi pot influenţa pe parteneri, de multe ori în mod inconştient. „Dacă eu am crescut într-o familie în care mama era casnică şi ulterior am avut anumite experienţe negative care au determinat o vulnerabilitate a mea faţă de relaţii, atunci creşte foarte mult posibilitatea să-mi doresc ca şi soţia mea să fie casnică, deoarece acesta este modelul care am văzut că funcţionează şi implică cel mai scăzut nivel de risc pentru relaţie”, explică
Gyorgy Gaspar.
Psihoterapeutul Alina Zevedei confirmă această teorie şi spune că o dată ce ne căsătorim intrăm pe alt soft şi ne dăm seama că devenim ca părinţii noştri. „Dacă acasă figura paternă era cea de autoritate şi mama nu avea idei, ca bărbat ne aşteptăm ca şi partenera să fie la fel, chiar dacă atunci când eram prieteni nu ne deranja că avea opinia ei. Există un model pentru ce înseamnă soţ şi soţie, aia e normalitatea a ceea ce înseamnă căsnicie. Dacă mama a fost autoritară şi axată pe carieră, fetelor li se va părea lipsit de sens să stea acasa. Bărbaţilor nu li se va părea nefiresc să găteasca dacă mama lor nu avea timp pentru asta”, spune Zevedei.
Se poate întâmpla însă la fel de bine ca tinerii să se ambiţioneze să fie exact opusul părinţilor. O femeie a cărei mamă s-a sacrificat pentru familie poate respinge acest tip de abordare a relaţiei de cuplu şi refuză să gătească, să facă curat sau să aibă copii. „A fi exact opusul părinţilor e la fel de rău ca a copia modelul care nu ne-a plăcut. Nu vorbim de libertate nici într-o parte, nici în alta. Important e să iei ce ţi-a plăcut din relaţia părinţilor”, spune Alina Zevedei.
„Fiecare dintre noi a sperat că celălalt se va schimba”
De ce intră partenerii în aceste roluri abia după căsătorie? „Căsătoria în sine are nu doar o valoare socială şi spirituală, dar şi psihologică. Acela este momentul în care creşte cel mai mult nivelul de conştientizare a rolului de soţ şi o dată cu această conştientizarese activează şi o serie de îngrijorări şi frici care anterior nu au existat. Lucrurile capătă seriozitate şi, prin urmare, şi atitudinea noastră se schimbă, devenind mai implicaţi sau uneori chiar exageraţi”, spune Gyorgy Gaspar.
Ionela a resimţit şocul schimbării chiar la sfârşitul lunii de miere. „Era ultima seară din luna de miere. Stăteam la masă şi râdeam şi deodată am observat cum Gabi a luat o faţă serioasă şi a spus că trebuie să facem economii, să ne luăm casă şi să intrăm în rândul lumii. Când am auzit cum vorbea, am simţit că-mi pică cerul în cap. De ce a trebuit să aducă discuţia despre bani şi rate la casă fix când ar fi trebuit să ne simţim foarte bine? Deodată se transformase într-un om groaznic de serios cu o mulţime de planuri de om mare”, povesteşte Ionela.
La rândul lui, Gabi se justifică: „Stătusem până atunci cu chirie şi voiam să avem casa noastră. A trebuit să reducem mult din excursiile pe care obişnuiam să le facem înainte de a ne căsători şi asta nu i-a convenit deloc Ionelei. De multe ori am simţit că este imatură şi că nu mă sprijină”.
Temerile Ionelei s-au dovedit a fi adevărate: „Părinţii ne sfătuiau ca apartamentul să fie în apropierea unei grădiniţe, iar Gabi era fericit să intre într-o nouă etapă. Pe mine mă apuca disperarea. Ce copii? Ce rate? Intrasem într-o viaţă care nu era a mea. Vacanţele s-au rărit, nemulţumirile au crescut. Gabi îmi reproşa că nu ştiu ce înseamnă o căsnicie”, povesteşte Ionela. Mai spune că amândoi au sperat că celălalt se va schimba. Câţiva ani mai târziu, cei doi au divorţat.
Cum rezolvăm conflictele?
Psihologii sunt de părere că „riscurile care apar în urma intrării în aceste roluri variază destul de mult în funcţie de trăsăturile de personalitate ale celor doi parteneri, de flexibilitatea psihologică şi de mesajele primite de la familie, prieteni sau colegi de serviciu.”
„Dacă responsabilităţile acestor roluri sunt în concordanţă cu aşteptările celuilalt partener şi cu specificul cultural, atunci putem spune că nu apar probleme majore. Dacă aşteptările sunt foarte diferite de rolul asumat de partener, atunci sunt frecvente conflictele, nemulţumirile, reproşurile şi toate acestea devin toxice pentru relaţie”, spune Gaspar.
Discuţiile sincere între parteneri despre aşteptările fiecăruia şi consilierea psihologică premaritală, care-i ajută pe tineri să-şi dezvolte abilităţile necesare pentru a face faţă neînţelegerilor, sunt soluţii care pot face ca un mariaj să meargă.
Nu vă luaţi după gura lumii
Presiunile din exterior pot, de asemenea, crea tensiuni în familie. „Plimbaţi-vă acum, cât nu aveţi copii, că pe urmă o să fie mai greu” sau „O să vezi tu cum o să ţi se schimbe viaţa când o să ai un copil” sunt câteva dintre replicile pe care le aud cei care se căsătoresc.
„Există această presiune de a face copii când te căsătoreşti, de a intra în rândul lumii. Părinţii fac astfel de presiuni chiar dacă au avut o viaţă nefericită, pentru că pentru ei asta e normalitatea. Lipsa unui copil la cei trecuţi de 30 de ani pare a fi ceva stigmatizant”, explică Alina Zevedei. Psihologul spune că cel mai important este să vă simţiţi împăcaţi cu deciziile pe care le luaţi în funcţie de dorinţele voastre. „E important să ştim că părinţii ne vor iubi şi dacă nu suntem copiii perfecţi. Dacă inconştient vrei să rămâi băieţelul mamei, vei fi sclavul aşteptărilor lor”, punctează Zevedei.
