Într-un interviu la Radio România Actualităţi, Dan Radu Ruşanu, viitoarea eminenţă cenuşie a nou-intratei în pâine Autorităţi de Supraveghere Financiară, enumera, miercuri dimineaţă, printre beneficiile concentrării supravegherii pieţelor financiare (nu şi bancare – dar asta e deja altă discuţie) reducerea de personal cu 25-30% („un singur compartiment de contabilitate, de resurse umane etc. – în loc de trei“). Chiar şi premierul insista pe beneficiile salarizării după modelul (şi statele?) BNR, viitorii cerberi ai bursei, asigurărilor şi fondurilor de pensii urmând să încaseze mai puţine zerouri la final de lună.
Contribuabilul ar trebui să chiuie deci de fericire: în vremuri de criză vor fi mai puţine salarii nesimţite şi frustrări în societate. Dar, staţi puţin!, ASF-ul se autofinanţează, deci salariile supraveghetorilor le plătesc chiar cei supravegheaţi, sau clienţii lor, prin taxele impuse (de pildă, CNVM opreşte 0,08% din tranzacţiile de cumpărare de acţiuni). În ce condiţii poate fi vorba deci de credibilitate a actului de control? Cât de vehemenţi pot fi cei ce supraveghează, de pildă, bursa, câtă vreme grosul veniturilor provine de la SIF-uri şi Fondul Proprietatea, cei mai lichizi emitenţi? (vezi orbirea CNVM din trecut în legătură cu voturile în AGA SIF-urilor ale companiilor controlate de acestea sau, mai nou, modificarea legislaţiei pentru a permite FP acordarea de dividende, deşi scăderea activului net sub capitalul social după insolvenţa Hidroelectrica n-ar fi permis-o; asta, ca să nu mă întorc la ’48, la FNI-ul lui Vîntu şi CNVM-ul lui Boboc). Asta mi se pare principala problemă a ASF, şi nu neapărat salariile. Revenind însă la bani, mă întreb: unde se duc sumele astfel economisite după centralizarea supravegherii? Vor fi taxaţi mai puţin supravegheaţii? Mă cam îndoiesc… Se vor vărsa bani la buget? Să fim serioşi! Mai degrabă se vor topi prin programe de formare profesională, deplasări pentru documentare, achiziţii de materiale şi mobilier la preţuri exorbitante etc.
Altfel, la capitolul competenţă, board-ul actual al ASF-ului nu sare mult de nivelul secretarei lui Boc paraşutată în CNVM. S-a remarcat deja lipsa studiilor economice pentru 9 dintre cei 17 membri ai Consiliului ASF. Să subliniem postura numărului 2, Daniel Dăianu, de supraveghetor proaspăt păcălit (vă amintiţi cum declara domnul Dăianu, cu câteva luni în urmă, că prezenţa sa printre investitorii înşelaţi de Cristian Sima se datora convingerii că achiziţionase nişte produse inofensive, ce garantau un profit mic în condiţii de risc aproape inexistent?). Mă rog, oricine poate învăţa din greşeli, chiar şi domnul Dăianu, dacă va găsi resursele necesare s-o recunoască, iar studii economice în regim intensiv pot fi bifate repede. Totuşi, chiar nu se găseau nişte profesionişti din interiorul industriilor controlate, tineri, cu studii prin străinătate şi mai puţin obedienţi politic, pentru a fi aruncaţi în faţă? Că iar ne-am pricopsit cu supraveghere financiară pe linie de partid…
După cum ştiţi, centralizarea supravegherii nu merge până la BNR, deşi riscuri majore pentru economie ar veni mai degrabă dinspre bănci decât dinspre costeliva bursă sau grupa mică a fondurilor de pensii private. Nu vreau să spun că ASF-ul ar fi trebuit să înghită BNR – asta mai lipsea, nişte politruci care să facă politică monetară –, ci că BNR-ul ar fi putut îngloba ASF-ul. Parcă suna altfel un „garantat Isărescu“ pe cartea de vizită a celui însărcinat cu controlul printre societăţile de brokeraj sau de asigurări. Era loc de mai multă competenţă şi mai puţină comandă politică. Şi aveam, implicit, şi salarii după grila BNR, cum dorea premierul. Sigur, BNR nu trebuie idealizată. Domnul Isărescu se afla în fotoliul său când picau băncile la începutul anilor 1990, când se derulau Ponzi-schemele de la Caritas şi FMI, iar pe vârful bulei imobiliare din 2007 în România se relaxau condiţiile de creditare. Totuşi, după lungul şir de erori, gafe, bule şi orbiri mai mult sau mai puţin interesate ale controlorilor şi reglementatorilor pe care le-am putut admira în ultimii 10 ani în pieţele financiare, oamenii din jurul guvernatorului lasă impresia că au înţeles ceva. Nu se poate spune acelaşi lucru despre politicieni.
