Despre Yasser Arafat politicianul şi diplomatul israelian Abba Eban a spus o dată că „nu ratează nici o ocazie de a rata o ocazie”. Celebra sa vorbă de duh este categoric valabilă şi pentru Victor Ponta, având în vedere că la prezenţa unor lideri europeni de prim rang în capitala României acesta a reacţionat ca şi cum tocmai s-ar reedita invazia Cehoslovaciei de către sovietici. Nu s-a lăsat până nu le-a arătat, în cel mai pur stil ceauşist, cine e „şeful” la Bucureşti.
A rămas impasibil când miliţiile civile ale partenerului său din „societatea civilă”, colonelul Dogaru, le-au organizat câtorva lideri PPE ce tocmai dădeau să intre într-un restaurant bucureştean primirea sugerată de fiţuica lui „Felix” şi nici nu s-a sinchisit că pancartele protestatarilor afişau pe lângă simbolistica politică uzuală şi mahalagisme neaoşe gen „Du-te acasă, ştoarfă bătrână”. Pesemne că la Palatul Victoria strugurii au fost extrem de acri după ce cancelarul german a refuzat o întrevedere cu locatarul acestuia.
Exaltatul interimar al verii şi-a continuat delirul antioccidental cu ocazia mega-circului de pe Arena Naţională, unde a tunat că USL nu va fi niciodată „sclavul” instituţiilor europene. Afirmaţia este cel puţin ridicolă în condiţiile în care pe de o parte guvernul USL se milogeşte de Comisie în vederea deblocării programelor sectoriale de finanţare, iar pe de alta este oricum complet dezinteresat de administrarea ţării, astfel că în chestiuni economico-financiare influenţa CE va fi spori vrând-nevrând.
Un premier cât de cât inteligent ar fi strâns din dinţi şi ar fi demonstrat înalţilor oaspeţi că sunt bine veniţi indiferent de culoarea lor politică. În calitate de şef al guvernului, putea organiza o recepţie pentru a purta cu mai-marii Europei discuţiile după care tot tânjeşte, dar şi pentru a mulţumi cancelarului Merkel, premierilor Tusk şi Rajoy, ba chiar şi inamicului său declarat, comisarul pentru justiţie Viviane Reding, pentru a fi ales Bucureştiul ca destinaţie a unui eveniment politic de anvergură. Ce face în schimb premierul român? Îl noroceşte pe Barroso cu o listă cu 8 cerinţe ale USL. Dintre acestea, unele nu ţin defel de competenţa Bruxelles-ului (cum ar fi aderarea României la Schengen), iar altele sunt pur şi simplu impertinente (neimplicarea Comisiei în campania electorală din România). Cât despre solicitarea privind deblocarea plăţilor la fondurile europene, mă tem că Ponta ar fi trebuit să adauge în acest punct şi măsurile implementate de guvernul său pentru înlăturarea neregulilor care au dus la îngheţarea lor. Este de sperat ca în puţinele sale momente de lucididate premierul să realizeze că inaccesibilitatea acestor fonduri pe parcursul preacinstitei sale guvernări se datorează preponderent faptului că dedică, precum a declarat chiar domnia sa, 75% din timpul de lucru războiului politic… şi restul, cu mare probabilitate, eforturilor de a transforma varii instituţii administrative în instrumente de partid.
Şi bucureştenii au putut afla, zilele trecute, cam câţi bani dă premierul pe ei. Pentru grotescul miting de lansare a candidaţilor USL o bună parte a estului capitalei a avut parte de restricţii severe de trafic şi ca atare de haos urban. Dar pesemne că în viziunea lui Ponta, candidaţi gen Becali & Co nu sunt cu nimic mai prejos decât varii lideri europeni şi merită deranjul provocat miilor de locuitori ai zonei. Cu chiu, cu vai, stadionul Arenei Naţionale a fost umplut – dar nu cu susţinători sosiţi benevol, ci cu cvasimanifestanţi fie aduşi de Dragnea, Mazăre şi restul baronilor locali, fie dintr-o serie întreagă de instituţii bucureştene. Pe parcursul mega-circului USL, presupuşii susţinători au fost pe cât de plictisiţi, pe atât de dezinteresaţi de vajnicii candidaţi ce defilau sub nasurile lor – ştiind probabil prea bine că unica lor aptitudine „politică” constă în disponibilitatea de de plăti zeci sau sute de mii de euro pentru o circumscripţie cu şanse de succes. Când Antonescu a început să peroreze, mii de manifestanţi se înghesuiau deja către ieşiri. Laolaltă cu Ponta a căzut, până la urmă, victimă propriei strategii de manipulare implementată sârguincios de Antenele voiculesciene în vederea imbecilizării electoratului. Prea mulţi dintre aşanumiţii susţinători au dat dovadă fie de indiferenţă, fie de dispreţ real faţă de politicienii care se peregrinau prin stadion – aspect care ar trebui să dea serios de gândit conducerii bicefale a USL.
Tot ce au reuşit Ponta şi Antonescu prin primitivul lor circ à la Ceauşescu a fost să reconfirme involuntar liderilor UE precum şi Comisiei Europene că decizia de a se implica în vederea susţinerii statului de drept în România a fost atât corectă, cât şi necesară. Victor Ponta a dat dovadă de o imbecilitate monumentală prin decizia de a-l cataloga pe Traian Băsescu drept „ultimul comunist al Europei”. Cu privire la Antonescu nici unul dintre liderii europeni nu va mai fi avut aşteptări, având în vedere inepuizabilul său delir antioccidental, dar acum se vor fi dumirit definitiv şi cu privire la Ponta.
În paralel, cel astfel hulit ţinea un discurs chibzuit, menit să ancoreze România mai ferm în sfera Europei democratice, pregătită să îşi împletească destinul politic şi economic în vederea depăşirii crizei. În mod cert, Ponta nici nu ar putea şi nici nu va avea vreodată ocazia să ţină un astfel de discurs – cum de altfel nu are nicio şansă să fie luat în serios de Merkel, Barroso sau succesorii lor. România a încăput pe mâinile unui june hiperagresiv de 40 de ani – la urne, naţiunea va trebui să rezoneze dacă sunt cele bune.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
