26.2 C
București
duminică, 19 septembrie 2021

Criză cu repetiţie

În chiar momentul în care Emil Boc se pregăteşte electoral să celebreze ieşirea din criză a României, liderii europeni, întruniţi într-un Consiliu european extraordinar în 11 martie, sunt constrânşi să se aplece din nou asupra problemelor economice, deşi, iniţial, acest summit ar fi trebuit să fie rezervat situaţiei din Africa de Nord, în special Libiei.

Dar criza financiară pândeşte din nou Europa. Dacă timp de câteva luni liderii europeni s-au complăcut în iluzia că situaţia din zona euro a fost stabilizată, nimic nu le îndreptăţea această convingere. Starea critică în care se află Grecia, Irlanda sau Portugalia o dovedeşte. Marţi-8 martie, agenţia de rating Moody’s depuncta Grecia şi clasifica datoria acestei ţări ca fiind „foarte speculativă”. Între timp, rata dobânzii la împrumuturile făcute de Grecia a depăşit 12%, cea a Irlandei este încă de peste 8%, iar Portugalia are dificultăţi să împrumute la o rată de 7,5%. Pentru aceste ţări nivelul dobânzilor este nesustenabil, mai ales în condiţiile în care economia este încă în recesiune, iar preţul petrolului creşte încontinuu.

Deşi Moody’s aprecia „progresele semnificative” făcute de Grecia în sensul reducerii deficitului bugetar şi a reformelor structurale, agenţia de rating, în justificarea deciziei sale de a scădea ratingul ţării, atrăgea atenţia asupra veniturilor fiscale reduse, în special a celor provenite din impozitele pe venit, ca urmare a fraudei fiscale masive pe care guvernul elen nu o poate controla. Dar, dacă situaţia Greciei, pe care Moody’s o apreciază drept critică, va afecta toată zona euro, cum ar putea România să nu fie afectată? Nu doar că recesiunea mondială nu s-a încheiat, dar încă nu s-a atins punctul culminant. Evoluţiile din Africa de Nord sau din zona Golfului nu pot fi analizate independent de contextul crizei mondiale. Ele influenţează nu doar preţul petrolului, ci întreaga dinamică economică a lumi. Aşa că ţările din zona euro nu au altă alternativă decât să discute din nou, cu ocazia Consiliului european, despre pactul de stabilitate economică şi financiară.

Poziţia Germaniei, asumată în mod mimetic şi de Franţa sarkozistă şi impusă apoi întregii Uniuni, de a promova politici de austeritate în schimbul primirii de fonduri nu a dus la visata stabilitatea financiară. Cazul Greciei este elocvent: în raportul dat publicităţii la sfârşitul lunii februarie de Comisia Europeană după monitorizarea progreselor înregistrate de Grecia în rezolvarea problemelor sale economice şi bugetare, deşi experţii europeni au salutat, ca şi Moody’s, eforturile autorităţilor de la Atena, nu au ezitat să-şi exprime îngrijorarea faţă că faptul că „povara datoriei ar putea fi de nesuportat”.

Dacă nu merge pentru Grecia, nici pentru Irlanda sau Portugalia, de ce ar merge o asemenea politică în orice altă parte? Nu cumva planul de stabilitate are consecinţe de „nesuportat” oriunde? Aplicarea sa ar presupune că ţările din zona euro şi cele care vor să adere la aceasta ar trebui să se angajeze să-şi reducă datoriile şi deficitele bugetare, aplicând generalizat scenariul austerităţii bugetare cu toate consecinţele sale. Deficitele, spre exemplu, nu ar trebui să depăşească 3% din PIB, ba, mai mult, pentru ca această condiţie să fie respectată, se prevede să fie introdusă în constituţiile fiecărei ţări membre.

În plus, Franţa şi Germania propun şi o rată de impozit pe profit identică pentru întreaga zonă euro pentru a lupta împotriva dumpingului fiscal. Ceea ce înseamnă că decalajele între statele membre se vor menţine. Nici pe plan social planul nu este mai puţin dur: vârsta de pensionare ar trebui stabilită uniform în întreaga Europă la 67 de ani, iar indexarea salariilor şi pensiilor cu preţurile ar trebui eliminată. Încercând să liniştească „pieţele” politicienii europeni sunt gata să transforme criza economică într-o gravă criză a democraţiei. Căci, dacă toate acestea vor fi acceptate, nu doar că statele vor renunţa şi la ultima formă de suveranitate naţională şi autonomie politică, dar vor accepta limitarea proceselor democratice interne. Or, nimeni nu a mandatat guvernele europene cu un asemenea obiectiv.

Ultima oră
Pe aceeași temă