Realitatea românească este aceea a unui sistem neofeudal, cârpit superficial cu ideologie de stânga şi capitalism.
Simplificând mult prin eliminarea nuanţelor, există două feluri de stângă politică: cea dintâi, numită de obicei în Europa social-democraţie, în SUA – liberalism, în Marea Britanie – „New Labour“, recunoaşte fără rezerve valoarea libertăţii şi, sub raport economic, crede în principiul solidarităţii: cei avuţi trebuie să contribuie la binele general mai mult decât ceilalţi; de aici sistemul de impozitare diferenţiat care, sub o formă sau alta, taxează veniturile mari. Din punct de vedere etic, această stângă ar putea fi apărată pe acest principiu, dar e o întreagă discuţie dacă poate fi apărată şi din punct de vedere economic. Cealaltă stângă – odinioară numită comunistă, azi mai prudentă cu denumirile, dar cu prezenţă în unele partide socialiste din Europa – nu e entuziasmată de libertate, deşi nu recunoaşte aceasta şi păstrează o suspiciune fundamentală, mai mult sau mai puţin radicală, faţă de proprietate – orice proprietate, fie ea mare sau mai mică. Pentru „cealaltă stângă“, simplul fapt de a fi proprietar e suspect: dar, atunci când proprietarul are şi un profit de pe urma proprietăţii, suspiciunea şi ostilitatea – care sunt principiale, şi nu circumstanţiale – se traduc imediat în politici de „corectare“, dacă, bineînţeles, „cealaltă stângă“ se află la putere într-un stat. De data aceasta nu numai politica economică este foarte problematică, dar şi legitimitatea sa etică, în măsura în care am putea vorbi despre o îngrădire de principiu a dreptului de proprietate, îngrădire greu de justificat prin principiul solidarităţii.
Se pune întrebarea ce fel de stângă avem în prezent la conducerea României: o stângă social-democrată, aşa cum pretind oficial PSD şi premierul Victor Ponta, sau „cealaltă stângă“ cu rădăcini comuniste?
Guvernul a anunţat că va taxa suplimentar veniturile rezultate din închirieri de imobile pentru asigurările de sănătate. De fapt, e vorba despre o impozitare suplimentară a faptului de a beneficia economic de proprietatea imobiliară, valabilă pentru toţi proprietarii – mari şi mici. Asociată cu ideea de a impozita mai mult proprietăţile închiriate care nu au destinaţie de locuit, taxarea suplimentară a închirierii ţine în mod clar de una tipică pentru „cealaltă stângă“. Implicit, există sugestia că proprietatea este acceptabilă pe deplin, doar atâta vreme cât nu produce „plusvaloare“, pentru a întrebuinţa cunoscutul termen marxist. Dacă, în schimb, o produce – fie şi la cel mai modest nivel, prin închirierea unei garsoniere unui student –, proprietarul trebuie să plătească suplimentar. Iar dacă garsoniera va fi închiriată unei firme despre care la rândul ei se presupune că produce „plusvaloare“, prelevarea suplimentară va creşte.
