Andi Vasluianu: “Cu filmul e mai usor sa atingi rolul decat prin teatru”

"Cealalta Irina", "Weekend cu mama", "Schimb valutar". Nu, nu e doar o insiruire de filme. Acestea sunt filmele in care a jucat Andi Vasluianu anul acesta. Actor al Teatrului "Toma Caragiu" din Ploiesti, Andi Vasluianu face cu pa­siune deopotriva teatru si film, fara nici un fel de rezerve.

Carte de vizita
Nume: Andrei Vasluianu
Studii: Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale" – Bucuresti, sectia actorie, clasa Sanda Manu, 1999.
Activitate: Lungmetraje – "Hartia va fi albastra" (2006), "California Dreamin’ (neterminat)" (2007), "Schimb valutar" (2008), "Weekend cu mama" (2009), "Cealalta Irina" (2009); spectacole la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti
Profesia: actor

N-am avut nici o pro­blema in a-l recunoaste pe Andi Vasluianu in momentul in care a ajuns la intalnirea programata cu doar o zi inainte. Cunoscandu-l doar din rolurile de "baiat rau", care l-au adus in atentia publicului, nu stiam la ce sa ma astept. Andi a venit zambind, si, timp de 40 de minute, nu a incetat sa ma surprinda.

Ai jucat in foarte multe filme anul acesta. Nu ai obosit?

Andrei Vasluianu: Asta mi-e meseria, ce sa fac, imi si place de mor, deci nu cred ca as face altceva. O fac cu atata placere, incat chiar nu ma oboseste. Ma obosesc altele – ma oboseste deseori gandul ca trebuie sa calculez ceva… Dar meseria nu.

Filmul "Cealalta Irina" este bazat pe o poveste reala. Cum ti-a influentat asta jocul?  

AV: In general, orice poveste, reala sau nu, ti-o imaginezi. Citeam de curand, in cartea "Scorsese despre Scorsese", despre filmul "Raging Bull", inspirat din viata lui Jake LaMotta. Ei l-au tinut pe platou pe LaMotta mai ales cand se filmau meciurile de box, si De Niro l-a urmarit in tot timpul asta. Dupa care chiar De Niro i-a zis "Gata, nu mai avem nevoie de tine". De la un anumit moment, intervine imaginatia mea ca actor. Nu mai am nevoie de tine, ca om real. Realismul dus la extrem nu e in regula. Eu nu pot sa fac perfect acelasi lucru ca tine. Eu pot sa dezvolt o latura pe care am observat-o la tine si sa o aduc in prim-plan. Ca actor, mai degraba ma indrept inspre ceea ce ma impresio­nea­za la persoana respectiva. Eu l-am cunoscut pe cel dupa povestea caruia e facut filmul. De exem­plu, m-a impresionat foarte tare lipsa lui de reactie si bunul-simt, dar un bun-simt aproape bolnavicios, sa nu cumva sa deranjeze… M-a impresionat foarte tare asta si am scos-o in evidenta cat de mult am putut eu.

Cat de aproape ti-a fost rolul lui Aurel?

AV: E ceva asemanare intre mine si el – e un soi de simplitate si de tenacitate. Eu, Andi, am clar tenacitatea, dar el are in plus un soi de… "lucrurile stau asa si asa, nu altfel". Exista si alte culori in persoana mea, dar esential cumva si eu sunt doar alb sau negru. Poate e o prostie, noi suntem mult mai complecsi. Aurel are un soi de bunatate excesiva, pe care eu am inteles-o. In plus, chiar persoana reala m-a impresionat la inceput pentru ca avea aceeasi culoare de ochi ca mine, aceeasi forma si un fel de expresie asemanatoare. Eram atent la cum era, am incercat sa-l observ cat am putut de mult. Insa si observatul asta, daca se face obsesiv, devine mecanic. Mai bine stai si vezi ce-ti ramane. Si ce mi-a ramas, aia am si dat.

Te-ai identificat vreodata foarte bine cu vreun rol?

AV: Intrebarea asta are dublu sens. Unul poate sa fie ca ma identific cu personajul pentru ca am simtit eu ceva din mine in acel personaj, ceva din comportamentul lui rezo­neaza cu mine sau a facut anu­mite gesturi care seamana cu mine. Insa oricum plec de la mine, nu plec niciodata de la personaj. Cand ma apuc sa fac ceva, ma intreb intai: "Cum as trai eu situatia asta?". Dupa care incep sa pun gesturi, imbracaminte etc. si incep sa se nasca niste chestii care poate nici nu sunt ale mele. Dar e un mecanism foarte bine pus la punct, nu e nimic alandala. Celalalt sens al intrebarii – a te identifica, adica a intra in pielea per­so­na­jului, e un lucru in care eu nu cred. Daca am intrat intr-un personaj, am si ramas acolo si ma duc direct la spital. Cred ca trebuie sa ai o detasare fata de lucrurile acestea. Esti un magician pana la urma – eu stiu niste trucuri, tu nu le stii si nu o sa le stii niciodata ca spectator, iar eu o sa fac in asa fel incat tu sa nu le observi. Trebuie sa fii foarte bine pus la punct. Pot sa improvizez, dar tu nu trebuie sa stii lucrul asta. In orice caz, niciodata nu trec parleazul, sa incep sa traiesc ca unul sau altul. Pentru mine asa ceva deja incepe sa fie bolnavicios.

Ca actor, te simti respon­sabil in fata publicului?

AV: Ma intereseaza foarte mult publicul, vreau sa inteleaga ce fac pe scena, ca de­gea­ba sunt eu mare actor, daca cel din sala zice: "Ok, si ce-ai vrut sa spui cu asta?". Placerea de a sta in fata publicului e unul dintre principalele motive pentru care m-am apucat de meserie. In timp s-au mai schimbat lucrurile, nu ma mai intereseaza atat de mult apla­uzele, cat sa simt ca publicul traieste odata cu mine, ca are o revelatie sau ca o replica de-a mea i-a ramas in cap si i-a schimbat viziunea asupra unui lucru. Atunci inseamna ca mi-am atins tinta. Si, de fapt, publicul primeste sentimentele mele, replicile mele, trairile, tot. Mi se pare foarte frumos cand se intampla asa ceva in realitate, pentru ca nu se intampla prea des. Mai ales la teatru nu se intampla. Cu filmul e mai usor sa atingi rolul decat prin teatru. E o munca continua, si cati spectatori exista, atatea pareri sunt.

Doamna Sanda Manu v-a spus voua, studentilor sai, ca va pre­ga­teste pentru "regizorii prosti". Cand ti-ai dat seama exact ce vroia sa spuna?

AV: De la prima piesa, cand am intalnit un regizor prost. Si atunci a trebuit sa mun­cesc, sa ma readun si sa-mi dau seama ca toate pildele ei erau adeva­rate si ca aveam foarte multe informatii cu care puteam sa-mi fac treaba. Daca ma intalnesc cu cineva si avem o comuniune in dialog sau simt o asemanare, se intampla ceva si se pot naste discutii, piese sau filme extraordinare. E un soi de potriveala.

Ai avut vreun rol care te-a marcat?

AV: Sunt povesti care te marcheaza. Si regizorii, si intalnirile. Astea mi se par mult mai frumoase. Daca intalnesc un om foarte drag mie, imi ramane in cap intalnirea. De exemplu, cand ma gandesc la Sanda Manu, daca m-ai intre­ba ce am invatat de la ea, ti-as enumera ca­te­va lucruri, dar cand ma uit la ea, uit ce am invatat si o vad doar pe ea. Cand zic ce sunt eu, zic Sanda Manu. Dupa, vin regizori pe care i-am intalnit, nu multi. Ei se stiu.

Care sunt marile dife­rente de joc intre teatru si film?

AV: In film joci adunat intr-o privire. In teatru, trebuie sa scoti din ochi, ochii iti devin tot corpul, esti obligat sa joci si pentru cel din ultimul rand. Vocea ti se schimba, se dilata. Teatrul e viata sub lupa. In film e invers. Esti atat de aproa­pe si atat de mare pentru spectatori, incat orice gest se vede. In viata nu ai reactii foar­te mari, decat rar, daca te enervezi, daca se intampla ceva dramatic, si chiar atunci depinde de la personaj la personaj, apropo de "Cealalta Irina". Lucrul cu publicul, direct, e ceea ce ma fascineaza la teatru, chiar daca teatrul este cateodata mai solicitant, si fizic, si mental. Dupa un spectacol de teatru sunt foarte obosit. Mai obosit decat dupa o zi de filmari, desi depinde de rol. Pe de alta parte, mi se pare fascinant cum in teatru, daca esti foarte bolnav, in cele doua ore in care joci nu te mai doare nimic, nu mai simti, ai senzatia ca esti in alta lume. Aici e vorba de responsabilitatea in fata publicului, sa stie ca n-a venit degeaba. Eu iubesc ambele meserii la fel, si teatrul, si filmul, dar ce-mi da teatrul nu o sa-mi dea niciodata filmul si invers. Ma simt foarte bine in ambele situatii, insa apro­pie­rea de public in teatru e mult mai frumoasa, e minunata.

Actoria este o meserie care "se poate fura"? Sau se invata "vazand si facand"?

AV: Cand suntem mici, nu furam de la pa­rinti? Totul se face prin mi­­metism. Si cel mai mult am invatat stand pe margine, la facultate, cand se lucra cu altcineva – ai detasare, vezi si ai impresia ca tu faci mai bine, chiar daca tu nu vei face mai bine cand vei fi implicat acolo. Aceasta impresie cumva te ridica, iti da incredere in tine, dupa care iar cazi si te dai cu capul de perete si mai cresti un pic.

Ai pregatit tineri pentru admiterea la facultate. Consideri ca facultatea de teatru e principala cale prin care se poate invata meserie? Tie ce ti-a dat facultatea?

AV: Daca vrei sa faci teatru, da. Daca vrei sa faci doar film, nu. In facultate, intri intr-o lume care are niste reguli, trebuie sa fii responsabil pentru publicul tau, sa fii pregatit tot timpul sa iesi in fata si sa spui ce ai de spus. Mai e vorba de un fel de solidaritate in teatru, care mie mi se pare foarte frumoasa. Daca doi oameni sunt certati, dar au de jucat o piesa impreuna, inainte de spectacol sunt foarte sudati, dupa care s-ar putea sa nu-si mai vorbeasca. Dar in timpul piesei, e pe viata si pe moarte, suntem impreuna si avem impreuna treaba cu pu­blicul. Asta iti da putere si incredere. In plus, vine atentia fata de celalalt. Intr-un moment de criza, daca a avut un blanc sau are o problema, tu trebuie sa-l ajuti si esti intr-un soi de alerta, de vi­gilenta continua. Asta e foarte frumos si pentru asta te antreneaza scoala. Abia dupa ce termini iti dai seama ce ai invatat acolo, lucrurile deja s-au asezat, s-au decantat si vezi ca ies cand nu te astepti. E un antrenament continuu, in care inveti sa gresesti, sa-ti iubesti greselile si sa nu-ti mai dai in cap ca ai gresit.

E nevoie de o scoala de film in Romania?

AV: Da, absolut. Eu am invatat film prin scurtmetraje, dar film real la scoala nu am facut niciodata. Era un fel de curs de actorie de film, care dadea putin in penibil si trata superficial totul. Cand am inceput sa fac film, mi-am dat seama cat de mult am invatat facandu-l. Dar scoala reala nu exista. Dupa mine, multe lucruri de felul asta s-au superficializat si observ ca nevoia de a face repede un rol e mai mare decat nevoia de pregatire. Mi se pare mult mai important sa te pregatesti mult si consistent si dupa sa iesi in fata, nu ca nu ar fi bine sa experimentezi, dar… e o chestie omeneasca, sa dai tunuri, ai dat o lovitura, gata! De fapt, e atat de trecatoare chestia aia, te-a placut lumea intr-un rol, aoleu cat de multa munca mai e pana mai faci unul! Asta nu stiu studentii, si nici profesorii nu ii pregatesc. Ar trebui sa ii pregateasca pentru o cursa  lunga, toata viata ai de munca si nu ai cum sa stii cum vei fi peste un an si ce capacitati vei avea pentru rolurile respective. Iar scoala nu acorda atentie acestor lucruri. Ar trebui sa ii antreneze pentru toata viata lor de actori. Gandeste-te ca numai din clasa mea suntem trei care inca jucam si eram 16 insi, daramite din 60 pe an. Pana la urma, sunt de acord, nu trebuie sa faca toti meseria asta, dar macar sa vezi ca raman cu ceva de aici, ca invata sa-si ghideze viata dupa anumite principii. Revenind la o scoala de film, nu exista momentan. Sper sa se faca, m-am si oferit sa predau daca ar fi cazul, cat sunt eu in stare sa predau, astept deocamdata.  

In trecut, ai acceptat des sa lucrezi si in proiectele studentilor la regie si film. Daca ei castigau din experienta si jocul tau, tu ce preluai de la ei?

AV: Eu am castigat intalnirile, i-am castigat pe ei, ca oameni. Cred ca orice om are un parfum si multe vreme ramai cu parfumul acela in nari, al fiecarui om in parte. Cand pleci, pleci imbogatit, parfumul ramane. Si chiar daca e un parfum urat, te ghideaza catre alti oameni, stii cum sa ii iei. Cat despre studenti, ei au o prospetime iesita din comun si o dorinta foarte mare de a intelege si de a lucra. Si asta o aveam si eu, mi-am dorit tot timpul sa invat, sa invat tehnica, sa aflu de ce, cum, de ce asa. Daca stii ansamblul, altfel intelegi lucrurile.

Printre toate personajele, mai e loc si de omul Andi Vasluianu?

AV: Da, totul face parte din viata mea – filmul, teatru, iubita, prietenii, pisica, toate sunt impreuna. Asta e misto cand esti actor, niciodata nu faci nimic fortat, o faci de drag, daca-ti place meseria. Iar asta face parte din mine, de exemplu n-am zis niciodata ca ma duc la serviciu. Ma duc… acolo. Si mai iau si bani pe chestia asta.